Contraamiralul Nicolae Dimitrescu-Maican (n. 1846, București-d. 1902, Galați), supranumit "ctitorul Marinei Militare", a fost unul dintre comandanții Flotilei Române care s-au distins în mod deosebit în timpul Războiului de Independență (1877-1878, fiind artizanul scufundării monitorului otoman "Podgorița" la 7 noiembrie 1877. A parcurs gradele de ofițer, începând cu cel de sublocotenent (1865), primit la absolvirea Școlii Navale din Brest, până la cele de maior (1874), locotenent-colonel (1877), colonel (1880) și contraamiral (1886).
În anul 1882, în prezența comandantului Nicolae Dimitrescu-Maican, a fost inaugurată Școala de Marină, iar din inițiativa sa, în anul 1884, s-a pus fundamentul portului militar de la Țiglina - Galați, necesar adăpostirii navelor în timpul iernii.

Nicolae Dimitrescu-Maican, s-a numărat de la 1 august 1863 printre elevii Școlii Navale din Brest, pe care a absolvit-o la 1 august 1865
În anul 1868 i s-a încredințat comanda navei "România", singura navă de război a Flotilei române. La 8 aprilie 1870 a fost înaintat la gradul de căpitan, iar în luna ianuarie 1871 a fost numit comandantul navei "Ștefan cel Mare". Sub comanda sa, nava a executat, în premieră pentru o navă militară românească, un marș pe Dunăre până la Budapesta.
Avansat maior la 1 ianuarie 1874, ofițerul a fost numit comandant al Flotilei, funcție pe care a deținut-o până la 10 decembrie 1874. Sub comanda sa, Flotila și-a sporit parcul de nave prin comanda unei șalupe torpiloare în Șantierul Naval "Yarrow" din Londra , prin amenajarea unei șalupe cu vele și prin intrarea în serviciu a canonierei "Fulgerul". Pe de altă parte, Atelierul Flotilei a fost înzestrat cu dotarea necesară fabricării minelor și accesoriilor acestora, fapt care a marcat începuturile dotării cu arme sub apă a Flotilei române. Tot în această perioadă, au fost elaborate primele regulamente menite să îmbunătățească activitatea Corpului Flotilei - "Regulamentul îndatoririlor comandanților de bastimente", "Regulamentul serviciului interior la bord", "Regulamentul pentru angajarea amploaiaților civili" și "Regulamentul de administrație și contabilitate a Corpului Flotilei".
La 1 ianuarie 1876 Nicolae Dimitrescu-Maican a fost numit ofițer de Stat Major al Marinei, funcție în care s-a distins prin maniera de rezolvare a unor probleme de organizare generală a armatei. La 1 aprilie 1877 a fost numit comandantul Flotilei, îndeplinid această funcție până în anul 1888.
La 28 aprilie 1877 i s-a încredințat comanda bateriilor de coastă de la Calafat, care, în cea mai mare parte erau încadrate cu marinari și comandate de ofițeri din Flotilă. Sub comanda sa, cele 8 baterii de coastă de la Calafat au obținut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului, au susținut atacul forțelor române asupra cetății otomane de pe malul drept al Dunării în ianuarie 1878, înscriind neuitate fapte de vitejie în timpul Războiului pentru obținerea Independenței de Stat a României. O altă misiune importantă încredințată atunci ofițerului a fost construcția podurilor de vase peste Dunăre pe care urma să treacă armata română în Bulgaria, precum și instalarea unor baraje de mine pe fluviu. Aceluiași ofițer i-a fost încredințată misiunea distrugerii monitorului otoman "Podgorița", navă care circula pe Dunăre între Vidin și Rahova, reprezentând o permanentă amenințare pentru trupele și bateriile române de pe malul stâng al fluviului. Constatând că nava otomană nu putea fi scufundată prin folosirea torpilelor cu școndru, din cauza barajelor care o protejau și nici cu ajutorul artileriei de câmp, fiind bine apărată împotriva loviturilor, datorită blindajului de care dispunea, Nicolae Dimitrescu-Maican a hotărât să fie întrebuințate mortierele, ale căror lovituri puteau să cadă pe punte, partea cea mai vulnerabilă a navei. Sub comanda sa a fost construită o baterie formată din trei mortiere, numită semnificativ "Perseverența". Tragerile executate de baterie urmau să fie dirijate personal de maiorul Maican, care și-a instalat un post de observație în Ostrovul Canapa. La 7 noiembrie 1877, bateria a deschis focul asupra monitorului "Podgorița". Observând efectele tragerii mortierelor printr-un aparat telegrafic, maiorul Maican a păstrat pe tot timpul tragerii legătura cu servanții bateriei, dirijându-i astfel tirul. La a 77-a salvă monitorul și o dată cu acesta un remorcher și două șlepuri otomane aflate în apropiere, au fost scufundate. În ziua următoare, generalul Lupu, comandantul Corpului I Armată, i-a trimis o telegramă, cu următorul conținut: Te felicit pentru inteligenta conducere a sfărâmării și scufundării monitorului…
Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, Medalia "Virtutea Militară" de aur, precum și cu Medalia "Apărătorii Independenței".
După război, Nicolae Dimitrescu-Maican a militat consecvent pentru crearea unei flote militare la Dunăre și Mare, capabilă să apere oricând fruntariile țării. Din fondurile alocate de Ministerul de Război prin Legea din 7 februarie 1879, pentru repararea și dezvoltarea parcului de nave militare, Nicolae Dimitrescu-Maican a folosit o parte pentru mărirea și modernizarea Atelierului de Reparații de la Galați, transformat la 27 august 1879 în Arsenalul Flotilei, iar o altă parte pentru construcția canonierei "Grivița". În Arsenalul Flotilei au fost reparate navele "România" și "Fulgerul".
În anul 1880 canoniera "Grivița" a fost recepționată la Șantierul constructor din Triest, fiind adusă în țară de însuși comandantul Flotilei, locotenent-colonelul (pe atunci) Nicolae Dimitrescu-Maican
La 28 noiembrie 1880 ofițerul a fost avansat la gradul de colonel.
La 23 decembrie 1880, în calitate de comandant al Flotilei a înaintat un raport ministrului de Război, generalul Gheorghe Slăniceanu, prin care propunea ca fondurile respective să fie folosite pentru construcția a două șalupe staționare, a unui bric cu vele și vapori cu destinația de navă-școală, a unei șalupe torpiloare, precum și pentru procurarea materialului de torpile necesar Flotilei.
La 3 octombrie 1881 s-a aprobat "Regulamentul de înființare și funcționare a Școlii Copiilor de Marină". Ivindu-se posibilitatea construirii unei nave-școală, în același an, Nicolae Dimitrescu-Maican, împreună cu căpitanul Ioan Isvoranu, a plecat în Anglia pentru a studia posibilitățile de construire a unor noi nave necesare Corpului Flotilei române. Cu această ocazie, au fost comandate Șantierelor Navale "Thames Iron-Works" din Londra un bric cu vele și vapori și mai multe nave fluviale.
La 31 ianuarie 1882 în prezența sa, a fost inaugurată Școala de Marină, iar la 12 august 1882, a intrat în dotarea Flotilei bricul "Mircea", prima navă-școală românească. După armare, sub comanda colonelului Maican, nava a ieșit pe mare în primul său marș de instrucție, navigând până la Constanța și întorcându-se la Galați după efectuarea mai multor manevre.
În absența unui port militar în care să se adăpostească navele în timpul iernii, s-a hotărât înființarea acestuia la Țiglina-Galați, colonelul Maican intervenind pentru obținerea de la stat a unui lot de 20 hectare pentru amenajarea portului militar, a cazărmilor echipajelor și depozitelor de muniții și torpile. Ceremonia punerii pietrei fundamentale a portului și celorlalte instalații a avut loc la 25 aprilie 1884, în prezența comandantului Flotilei.
Această perioadă a fost marcată și de sporirea efectivelor, de pregătirea lor superioară prin înființarea unui nucleu al Corpului Apărării Submarine, precum și prin efectuarea unor exerciții și manevre. În urma înnoirilor produse și a sporirii atribuțiilor Flotilei, comandantul Flotilei a propus proiectul unei noi Legi de organizare a Flotilei. Prin această lege, promulgată în anul 1886, Corpul Flotilei a fost echivalat cu un Comandament de Corp de armată, condus în continuare de Nicolae Demetrescu-Maican, avansat între timp la gradul de general.
Din inițiativa sa, a fost demarată realizarea celui de-al doilea program de dotare cu nave a Flotilei, în acest scop fiind comandate în Anglia un crucișător și trei canoniere, iar în Franța trei torpiloare. În urma neînțelegerilor iscate în privința modului în care au fost făcute aceste comenzi, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost acuzat de corespondență pentru furnituri militare cu un oarecare Broad Well, fiind judecat la 28 martie 1888 de către Consiliul de Război. Procesul care a urmat a determinat înlocuirea sa la comanda Flotilei, la 10 mai 1888, cu colonelul Ioan Murgescu.
Când m-am întors de la studii din străinătate, flotila avea un singur bastiment care nu mergea și un efectiv de 200 oameni – argumenta generalul Maican în petiția adresată Regelui în anul 1892 -. Când la 1888 am părăsit Corpul, Flotila avea o Școală pentru formarea cadrelor și care permitea chiar formarea de ofițeri. Flotila avea 80 de ofițeri, 60 mecanici și piloți dintre care mulți formați, instruiți în Corp, un efectiv de 1500 oameni instruiți în diferite specialități de: gabieri, timonieri, tunari, torpilori, încălzitori etc, flotila avea un arsenal pentru toate reparațiile necesare vaselor, pentru ca reparațiile să nu se mai facă în străinătate ca în trecut; flotila avea un corp de adăpost, 18 bastimente și 17 șlepuri, dintre care multe construite în arsenal; flotila avea o lege de organizare și regulamente corespunzătoare care permiteau o bună funcționare a serviciului.
Supranumit în multe articole ctitorul Marinei Militare, Nicolae Dimitrescu-Maican s-a stins din viață la numai 56 de ani, 28 martie 1902, fiind înmormântat în Cimitirul "Eternitatea" din Galați.