CAPITOLUL 01

PREMISELE APARIȚIEI ȘI DEZVOLTĂRII FORȚELOR NAVALE ȘI A STATULUI MAJOR AL FORȚELOR NAVALE

Navigare necesse est vivere non est necesse
Gnaeus Pompeius (c. 75 - 45 î. H.)

        Mijloacele de navigație și porturile au servit atât scopurilor militare cât și celor comerciale în perioada secolelor XIV - XV.Tot acum, voievozii români s - au folosit de ambarcațiuni în lupta pentru stăvilirea tendințelor expansioniste ale coroanei maghiare, dar și în cea dusă împotriva încercărilor Imperiului otoman de a cuceri Țările Române.Adevărate flotile militare, care au participat la războaiele de apărare, au fost organizate de domnitori.
     Un fapt important îl constituie colaborarea pe Dunăre împotriva invaziilor străine, colaborare ce s-a manifestat încă de la întemeierea statelor feudale românești. Astfel, Basarab I, domnul Țării Românești (1310-1352), și-a concentrat preocupările militare și politice în direcția apărării Dunării în zona Severin-Vidin, în contextul amplificării expansiunii regatului ungar în spațiul românesc și în sud-estul Europei. Dinastia de Anjou încerca, tot mai mult, să ia sub control întreaga linie a Dunării – inclusiv gurile – această linie reprezentând o arteră vitală pe care se desfășura un trafic comercial intens între Europa Centrală, bazinul Mării Negre și Orientul Apropiat și Mijlociu. Dar, pătrunderea pe cursul inferior al Dunării nu se putea realiza decât prin cucerirea unor cetăți aflate sub autoritatea domnilor români și a aliaților lor din țaratele bulgare Târnovo și Vidin .
     Inițial, regalitatea maghiară și-a propus să ocupe o serie de puncte fortificate și cetăți în împrejurimile Severinului. Între anii 1315-1324, ea și-a trimis armatele împotriva conducătorilor locali din Banat aflați în relații de alianță cu Basarab I.

Basarab I

    În 1330, regele Carol Robert de Anjou a declanșat invazia directă în interiorul Munteniei, armatele sale au traversat Dunărea în apropiere de Severin, au lovit Țara Severinului și au înaintat spre cetatea Argeșului. În același timp, o forță mai redusă numeric a încercat să se infiltreze din direcția Sibiului. Între 9-12 noiembrie, maghiarii au suferit o înfrângere categorică în bătălia de la Posada. În urma victoriei lui Basarab I, Severinul, „cheie” a Dunării de Jos, rămânea, pe mai departe, în posesia domnitorului român.
    Vladislav I Vlaicu (1364-1374) și el domn al Țării Românești, dar în a doua jumătate a secolului XIV, a respins o nouă tentativă a regatului ungar de a se înstăpâni la Severin, măsură inițiată de Ludovic de Anjou, fiul și succesorul lui Carol Robert. El a realizat o coaliție de forțe mai largă, cu participarea Genovei, principala putere navală din Marea Neagră. În perioada 1368-1369, luptele terestre s-au desfășurat, cu precădere, în spațiul de confruntări din vestul teritoriului muntean, în zona Severin-Vidin . Operațiunile navale, în schimb, au avut centrul de greutate la gurile Dunării și pe litoralul vest-pontic, cu alte cuvinte, unele operațiuni s-au desfășurat și pe Dunăre, în zona Severinului și Vidinului. Rolul esențial în pregătirea și executarea acțiunilor navale a revenit despotului Dobrogei aliat cu Vlaicu. Cel din urmă a fost ajutat, împotriva ungurilor, și de țarul Stracimir al Vidinului. Utilizând ambarcațiuni pentru traversarea Dunării, Vlaicu Vodă a coborât pe fluviu spre Târnovo și a luat în stăpânire Nicopolul.

Vladislav Vlaicu

     În cadrul confruntărilor care au urmat, un rol important l-a jucat despotatul dobrogean care a început să se manifeste ca un nou factor de putere la mijlocul secolului al XIV-lea . Dobrogea devenise, de acum, unul dintre cele mai puternice state din Balcani și din bazinul Mării Negre. Nucleul său îl constituia vechea țară a Cavarnei cuprinsă între Varna și Caliacra, în fruntea căruia a fost pomenit, pentru prima dată, în 1346, un conducător laic, Balica . Acest stat românesc, care cuprindea, pe lângă Țara Cărvunei și nordul Dobrogei, Valea Carasu, zona Silistra, Zagora, Anchialos și Mesembria, a trebuit să depună eforturi pentru a-și apăra teritoriul amenințat de tătari, bizantini, Țaratul bulgar de Târnovo, otomani și genovezi .
     În 1346-1347, îl găsim pe Balica în raporturi bune cu Bizanțul, el îi va trimite chiar Anei de Savoia, mama împăratului Ioan al V-lea Paleologul, care fusese atacată de Ioan al VI-lea Cantacuzino, o armată de 1.000 soldați aleși conduși de frații săi, Dobrotici și Theodor. Cu acest prilej își va atrage Dobrotici gradul de strateg și calitatea de cel mai de seamă dintre Romei din partea bizantinilor, făcându-se remarcat prin iscusința sa în mânuirea armelor și printr-o profundă înțelegere a evenimentelor politice. Tot acum, Dobrotici va încheia o alianță matrimonială cu una din cele mai importante familii din Bizanț, căsătorindu-se cu fiica lui Appokaukos, cel mai apropiat sfetnic al Anei de Savoia , apropiindu-se astfel, și mai mult, de familia imperială.
     În anul 1354, Dobrotici (1354-1386), după dispariția lui Balica în condiții necunoscute, a preluat puterea în stat. El a instalat baze navale în principalele porturi de pe litoral pentru flota sa de galere, care a jucat un rol foarte important în politica sa de unitate și independență . A concentrat, după expresia lui Nicolae Iorga, supt aceeași mână, o mare parte din debușeurile de grâne ale Mării Negre, totodată, conducătorul dobrogean, implicându-se direct și în disputele care urmăreau reașezarea sferelor de influență comercială în zona vestică a bazinului pontic . Mai mult decât atât, prin acțiunile sale, prin legăturile diplomatice și politice pe care le-a avut, Dobrotici a făcut o politică de importanță pontică sud-est europeană depășind cu mult cadrul regional.
 

Statuia despotului Dobrotici la Bazargic

     Dobrotici s-a angajat într-un lung război cu Republica Ligură pentru stăpânirea drumului costier. În anii 1372-1374, flota lui acționa în imediata apropiere a Chiliei, principalul punct de sprijin genovez din Delta Dunării . Unele din cele mai cunoscute episoade navale este cel al interceptării și capturării, de către flota lui Dobrotici, în prima jumătate a lunii septembrie 1373, a galerei care asigura paza insulei Licostomo, și care plecase într-o misiune de însoțire a unui alt vas, pe drumul Perei ; pe lângă atacarea directă a unor baze navale, el va întreprinde și acțiuni de represalii împotriva convoaielor genoveze în Marea Neagră, capturând chiar, în 1374, două galere genoveze .
     Mai multe acte notariale de la Caffa, Licostomo și Pera, unele decizii ale senatului venețian și alte documente au relevat particularități foarte interesante și curioase ale cestui război, în esență pirateresc (1360-1387). În documentele genoveze, Dobrotici era pomenit ca inamic crud al Comunei: inimicus pravus et crudelis tocmai pentru că atacase și jefuise nave genoveze în mare deschisă . Acest lucru ne permite, însă să reținem faptul că Dobrotici dispunea de o flotă capabilă să se opună, cu succes, navigatorilor mai cu experiență cum erau genovezii.
     Cu toate acestea, despotul nu a abandonat ideea obținerii unui beneficiu comercial, idee ce a căpătat o nouă orientare odată cu mariajul, încheiat prin anul 1374, între fiica lui Dobrotici și Mihail, fiul lui Ioan al V-lea Paleologul. Cu această ocazie, Dobrotici va prelua și un proiect mai vechi al ginerelui său, care viza înlăturarea lui Alexios al III-lea Comnenul din Trapezunt și înscăunarea lui Mihail . În urma căsătoriei, Mihail Paleologul primea, din partea împăratului, o zonă de pe litoralul pontic stăpânit de bizantini, din împărăția Zagorei . Din acest moment, despotul dobrogean reapărea în zona comercială de maxim interes a țărmului pontic bulgăresc și care aparținea sferei de activitate venețiană. Poate tocmai de aceea, din primăvara lui 1376, Dobrotici a preluat inițiativa unei alianțe veneto-dobrogene, propunând direct o eventuală instalare în Trapezunt a ginerelui său. Mai exista, însă, o cerere în acest sens, lansată de pretendentul Andronic.
     Noul împărat al Trapezuntului, indiferent cine ar fi fost, trebuia să accepte o clauză a protejării comerțului venețian și scăderea taxelor vamale la 2 %. Moartea lui Andronic la Trapezunt, la 15 martie 1376, părea să dea sorți de izbândă politicii duse de Dobrotici dar, din nefericire, asasinarea în august sau în septembrie 1376 a lui Mihail Paleologul la Silistra, de către unul din fii despotului, Terter, avea să îl lipsească pe Dobrotici de veriga de legătură dintre statul său și venețieni . Ultimii ani de domnie ai despotului au fost tulburați de luptele cu genovezii care îl detronaseră pe Ioan al V-lea Paleologul la Constantinopol și nu priveau cu bunăvoință întărirea statului dobrogean .
     Foarte importante, în ceea ce privește implicațiile pe care le-a avut asupra statului dobrogean, au fost înțelegerile create între genovezi și regalitatea maghiară. Este vorba de tratatul politic încheiat între cele două puteri, la sfârșitul anului 1378. În acest document există o prevedere potrivit căreia Ludovic I de Anjou urma să-i trateze ca inamici pe toți dușmanii maritimi ai Genovei din vecinătatea statului ungar și, deci, implicit pe Dobrotici aflat în război cu coloniile de la gurile Dunării. Totul a culminat cu obținerea monopolului comercial la gurile Dunării și întărirea poziției politice și militare a genovezilor prin semnarea, de către Ludovic, a privilegiului comercial din 1379 în favoarea lor, prin care acestora le era deschis accesul pe Dunăre până la Orșova și, de acolo, pe uscat, spre Timișoara și Buda .
     Pentru a-l obliga pe Dobrotici să pună capăt ostilităților, genovezii de la Pera, în cursul anului următor, au recurs la boicotul porturilor de pe litoralul dobrogean prin instituirea deventum-ului, măsură prin care Genova urmărea un triplu scop: se avea în vedere menținerea intereselor Republicii Ligure în zonă, forțarea despotului dobrogean de a încheia pacea, precum și stoparea penetrației venețienilor cu care Dobrotici încheiase, se pare, o alianță în 1376 . Cu certitudine, și despotul dobrogean urmărea să-și atingă vechiul scop, acela de a-i alunga pe genovezi din Marea Neagră și de la Dunăre, motiv pentru care participase, în 1379, la blocada Constantinopolului, ajutându-l pe împăratul Ioan al V-lea Paleologul ce fusese detronat de către Andronic .
     Se poate considera că abia moartea lui Dobrotici, în anul 1386, a modificat pozițiile părților aflate în conflict, în cadrul noii conjuncturi politice din bazinul pontic. Despotul dobrogean nu a reușit să-și atingă obiectivele în totalitate – nu a putut să încheie un tratat cu venețienii și nicio pace avantajoasă cu genovezii – datorită noilor condiții create în Balcani unde se desfășura ofensiva turcilor otomani, pe care a fost obligat să-i înfrunte Ivanco, fiul magnificului senior de fericită amintire, Dobrotici .
     Pentru a nu fi silit să lupte, în același timp, cu doi adeversari, Ivanco a stabilit, în 1386, un armistițiu cu genovezii, iar la 27 mai 1387 a semnat, la Pera, prin reprezentanții săi, tratatul de pace. Prin acest act, italienii se angajau să înceteze operațiile militare, iar Ivanco acorda o serie de privilegii comerciale și judecătorești . Foarte importante erau și articolele care stabileau dreptul reciproc de comerț al negustorilor celor două state în toate zonele aflate sub jurisdicția lor, precum și dreptul genovezilor de a instala consuli într-una din așezările dobrogene care urma a fi stabilită de Ivanco. Interes deosebit prezintă și unele prevederi referitoare la navigația pe mare și acordarea de ajutor în situații de naufragiu .
     Tratatul din 1387 ilustrează clar motivele de ordin economic ale îndelungatei confruntări, semnificativă fiind, îndeosebi, instituirea taxei vamale percepută de Ivanco pentru mărfurile vândute, achiziționate sau tranzitate pe teritoriul aflat sub autoritatea sa .
     Anii de domnie ai lui Ivanco, ultimii, de altfel, ai statului dobrogean, au însemnat o resurgență pentru comerțul genovez care a cunoscut o perioadă de înflorire până la instaurarea stăpânirii lui Mircea cel Bătrân, care a favorizat negustorii din Liov și Brașov în dauna italienilor .
     Atingerea litoralului pontic în urma unei campanii peste fluviu, la 1388, dusă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), în scopul unificării teritoriale a spațiului dintre Dunăre și Marea Neagră cu Țara Românească, a încheiat procesul istoric de constituire a statelor feudale românești. Orizontul politic atât de larg al lui Mircea, orientarea în problematica apărării, atât de complexă, nu puteau exclude preocupările cu specific naval . El s-a folosit de moștenirea navală rămasă de la Dobrotici, ceea ce presupunea și vasele comerciale ale Dobrogei din Marea Neagră .
     Mircea cel Bătrân exercita un control cvasinelimitat asupra Dunării de Jos, gurilor fluviului și în lungul țărmului occidental al Mării Negre, pe o distanță considerabilă, de la nord de brațul Chilia până dincolo de Varna. Administrarea și apărarea acestui spațiu cu mare valoare economică – se aflau aici capetele mai multor drumuri comerciale care asigurau legătura dintre centrul și nordul Europei, bazinul Mării Negre și Orient – presupunea constituirea unor structuri militare adecvate, marina având aici un rol bine conturat.      Cuvintele istoricului C.C. Giurescu sunt concludente: Mircea cel Bătrân... voievodul... a cărui politică a fost în general atât de strâns legată de apărarea marelui fluviu, nu se poate să nu-și fi avut o flotilă de Dunăre și de vase de mare .
     Cu aceste vase e posibil să fi acționat Mircea, în cooperare cu oastea de uscat, în anii 1390-1391, cu prilejul unor incursiuni otomane la nord de Balcani, în zona Vidinului situația agravându-se în intervalul 1391-1393, când cete otomane au pus stăpânire pe Nicopole și au încercat să ocupe Silistra. Mai mult decât atât, în 1393, Baiazid a executat o campanie împotriva Bulgariei ocupând Târnovo și transformând țara în pașalâc; în aceleași circumstanțe a instalat o garnizoană și în Silistra. În replică, Mircea cel Bătrân, în 1393-1394, a trecut Dunărea, a eliberat Silistra și a lovit pe turci.

Mircea cel Bătrân

     Primăvara lui 1394 a adus o mare victorie românească obținută de Mircea în bătălia de la Rovine, cea dintâi înfrângere pe teritoriul românesc a unui sultan aflat în fruntea unei mari oști de invazie . În 1398 a avut loc faimoasa campanie încheiată cu bătălia de la Nicopole, în care mijloacele de navigație muntenești se pare că au avut un rol important. La sfârșitul verii, trupele aliate ale Regatului Ungar, contingentele cavalerilor apuseni și flota românească, care a acordat tot sprijinul la transportul de trupe, cai, tunuri ș.a., au traversat fluviul, cruciații pe la Orșova, iar românii în apropiere de Turnu. Armatele au înaintat spre răsărit, în așteptarea flotei venețiene compusă din 30 de galere și care trebuia să pătrundă prin strâmtorile Dardanele și Bosfor, în Marea Neagră .
     Prima confruntare cu otmanii s-a produs la asaltul cetății Rahova, întărită cu ziduri și turnuri, acțiune realizată pe uscat și apă. După dezastrul de la Nicopole, adversarul a urmărit flota aliată – care cuprindea și vase românești – Sigismund retrăgându-se spre Chilia de unde s-a refugiat la Constantinopol, iar Mircea scăpând de la moarte pe un vas românesc . În aceste împrejurări, misiunea apărării Dunării de Jos și a litoralului vest-pontic a fost asumată, în continuare, de voievodul muntean. Conștient de repercursiunile pe care le putea avea apariția unei flote otomane pe mare și pe Dunăre, Mircea a încercat să interzică accesul oricărei nave adverse la gurile fluviului prin continuarea relațiilor de alianță cu venețienii. .
     Existența unor nave de comerț, dar și de luptă, pe care Mircea le deținea, este confirmată de unele izvoare. De pildă, o inscripție găsită la Silistra și păstrată în Muzeul Marinei Române din Constanța arată că voievodul a trecut Dunărea și a izbăvit orașul de primejdie . Un alt document, o cronică bulgară, afirmă că o parte din oastea lui Murad, sultanul otoman, care se îndrepta spre Țara Românească a fost bătută de vlahi pe Dunăre și toți turcii s-au înecat în fluviu. În Istoriile dinastiei otomane, Mehmed Nesri scria că după ce sultanul Baiazid a făcut o incursiune în Țara Românească, Mircea cel Bătrân s-a răzbunat trecând Dunărea și devastând ținuturile otomane .
     Spre sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor, marele pericol pentru Țările Române l-a constituit expansiunea otomană în Peninsula Balcanică – așa cum am mai arătat – și înaintarea armatelor sultanului Mehmed I Celebi (1413-1421) de-a lungul țărmului de vest al Mării Negre. În politica ofensivă a Imperiului otoman, Dobrogea ocupa o poziție strategică de excepție, asigura o legătură permanentă cu Hanatul Crimeei și deschidea calea pentru pătrunderea spre Europa Centrală.
     Conștient de importanța existenței unei flotile necesare apărării granițelor de apă ale Moldovei, în circumstanțele agravării pericolului otoman la gurile Dunării și în Marea Neagră, domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), a dus o politică asemănătoare cu cea a voievodului din Țara Românească. O primă măsură a fost să întărească apărarea părților sudice ale acestui stat, instalând forțe ostășești în Cetatea Albă și Chilia, ceea ce va face ca acestea să reziste cu succes atacului din 1420 . Cele două porturi-cetăți au devenit și însemnate șantiere de construcții navale.

Alexandru cel Bun

     Ulterior, Alexandru cel Bun a dispus construirea în amonte – ad Danubius ubi mare intrat – a unui baraj (estacadă) pentru ca nicio corabie să nu poată urca pe Dunăre . Din instalarea, pentru prima oară menționată în istoria Marinei Militare române în evul mediu, a barajelor și estacadelor pe cursul unei ape cu o înălțime și un debit ca acela al Dunării, rezultă că românii posedau cunoștințele și tehnica necesare folosirii în luptă a unor mijloace navale de rezistență a căror eficiență s-a vădit până târziu, în epoca modernă .
     Necesitatea apărării hotarelor de sud și sud-vest – cele mai expuse incursiunilor prădalnice ale akângiilor – precum și interese de ordin economic i-au dictat lui Alexandru cel Bun acțiunea din 1426. Pare probabil ca, după eșuarea proiectului de cruciadă antiotomană, domnul Moldovei să fi hotărât, folosindu-se în primul rând de efectivele armate dislocate lângă Brăila, luarea în stăpânire a teritoriului de la nord de Dunărea de Jos, care aparținea Țării Românești, stabilind astfel hotarele țării sale pe întreg litoralul Mării Negre cuprins între Cetatea Albă și brațul Chilia (cu cetatea), iar pe linia Dunării, de la confluența cu Siretul până la vărsare .
     Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că moldovenii aveau vase ușoare care se manevrau lesne printre insulele de pe Dunăre și prin trecătorile strâmte ale Dunării. În Croniques d΄Angleterre se spune că în locul podurilor pe Dunăre, românii au numeroase vase legând amândouă malurile, nave încăpătoare, cu mare iuțeală... Forța navală de pe Dunăre și Marea Neagră se afla la înălțimea forțelor de uscat, ceea ce a dat Moldovei acea uriașă putere, neatinsă de alte țări vecine, în timpul domniei lui Alexandu cel Bun și a nepotului său, Ștefan cel Mare .
     De-a lungul întregii perioade a dominației otomane instaurate la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân (1417), legăturile Dobrogei cu teritoriile românești din stânga Dunării s-au menținut neîntrerupt sub toate aspectele. De altfel, urmașii lui Mircea nu au putut accepta pierderea importantului ținut ce oferea ieșirea la mare, inițiând numeroase acțiuni care aveau drept scop redobândirea acestuia. Așa au procedat Dan al II-lea în 1423, Vlad Dracul două decenii mai târziu, Vlad Țepeș în 1462, Mihai Viteazul în 1594-1596, în august 1601 domnul exprimând chiar intenția de a cuprinde și Dobrogea în granițele statului român unitar .
     În lupta pentru independență, de mijloace de navigație s-au folosit și voievozii transilvăneni. În anii 1438-1456, Iancu de Hunedoara (1441-1456), voievod al Transilvaniei, a avut un aport decisiv în blocarea înaintării forțelor otomane la nord de Dunăre. Ban de Severin între 1438-1441, Iancu a întărit sistemul de fortificații din zona Porțile de Fier și a întreținut o flotă fluvială bine organizată. Garnizoanele instalate în cetăți, înzestrate cu mijloacele de luptă necesare, ambarcațiunile și corăbiile care patrulau pe Dunăre, erau capabile să intercepteze comunicațiile fluviale ale inamicului, să stăvilească acțiunile lui de invazie și să sprijine desfășurarea campaniei militare de eliberare organizată în sudul Dunării cu participarea Țărilor Române, a țărilor vecine și a altor state interesate în lupta antiotomană.

Iancu de Hunedoara

     Cea mai viguroasă campanie antiotomană desfășurată la Dunărea de Jos, pe apă și pe uscat, în care navele românești și-au avut rolul lor, s-a declanșat în primăvara lui 1445, iar reconstituirea ei e posibilă datorită cronicii lui Walerand de Wavrin . Din paginile acesteia reiese că, la Brăila, flota aliată a fost întâmpinată de un corp din oastea Munteniei comandantă de Vlad Dracul; domnul Țării Românești îi punea la dispoziție lui Iancu de Hunedoara 40-50 de luntrii , de vase numite monoxile...lungi și înguste și cu mulți luptători înăuntru, în unele mai mulți, în altele mai puțini . Din acestă relatare reținem numărul relativ mare de ambarcațiuni concentrate la Dunăre în cazul unei acțiuni de luptă, faptul că erau de tipuri diferite, precum și una din misiunile acestora de a călăuzi, printre numeroasele ostroave, flota străină, rezultând cunoașterea de către localnici a fluviului pe distanțe mari și, deci, executarea frecventă a unor marșuri navale de-a lungul malului ocupat de otomani. O altă caracteristică a acestor ambarcațiuni era că, fiind suple, puteau obține cu ajutorul ramelor o viteză acceptabilă pentru a naviga în prova galerelor care urcau contra curentului propulsate cu rame și vele .
     La 16 august 1445, a început campania propriu-zisă, sub zidurile Silistrei care era apărată de o garnizoană puternică de 30.000 de oameni și de artilerie. Aceasta, deschizând focul asupra galerelor, le-a obligat să se retragă în afara bătăii tunurilor. Al doilea episod al războiului s-a consumat la Turtucaia, unde a avut loc conjugarea forțelor terestre, cu cele de pe apă, iar cetatea a fost, din nou, ocupată . După succesul de la Turtucaia, aliații au hotărât eliberarea cetății Giurgiu, mult mai importantă ce obiectiv militar . Decizia de a ataca cetatea s-a bizuit pe existența flotilei românești ce număra aproximatix 6.000 de luptători. După cucerirea cetății Giurgiu, cu prilejul luptelor pentru luarea Rusciukului, circa 4.000 de luptători au trecut fluviul înot .
     În ultima parte a campaniei, întregul convoi de nave și ambarcațiuni a executat un marș de 5 zile până la Nicopole, unde se convenise întâlnirea cu oastea lui Iancu. Impunătorul turn de apărare din fața cetății Nicopole a fost împresurat pe uscat și pe apă, lovit de ghiulelele tunurilor și bombardelor, dar nu a cedat. O ingenioasă stratagemă a fost folosită, atunci, pentru alungarea inamicului: manevra grupării de monoxile românești, dispuse în șir la distanță de două sau trei lovituri de săgeată, echipată cu tunuri și un număr redus de marinari și trâmbițași care, ajunsă în dreptul taberei inamice, în apropiere de malul sudic, a simulat o debarcare, salvele tunurilor, strigătele de asalt și sunetul trâmbițelor derutând pe otomanii care s-au retras în panică .
     În toamna anului 1445 (septembrie), Iancu de Hunedoara s-a pronunțat pentru încetarea campaniei. Argumentele sale au fost hotărâtoare în decizia conducătorilor flotei apusene de a nu ierna pe Dunărea înghețată pe care inamicii ar fi putut înainta până sub bordurile galerelor. Flota s-a întors la Constantinopol și apoi a luat drum spre Veneția. Pentru români, campania din 1445 a fost un episod glorios. Deși n-a reușit să disloce pe otomani de la Dunăre, ea a dat puternice lovituri sistemului lor defensiv .
     O acțiune strălucită a flotei lui Iancu a fost bătălia de la Belgrad din 1456. După ce a cucerit Constantinopolul, cu o armată de 250.000 de oameni și cu ajutorul a 300 de corăbii , Mahomed al II-lea a pregătit, timp de 3 ani, o armată foarte puternică compusă din trupele din Asia și din Balcani – în total, 200.000 de oameni și 200 de nave de luptă. Dintre acestea, 60 până la 100 erau galere cu trei rânduri de vâsle destinate pentru transportul artileriei grele de asediu – circa 300 guri de foc – și 100 de vase mai mici . Mahomed al II-lea dorea reluarea ofensivei împotriva Europei atacând, în primul rând, Belgradul și de pe uscat și de pe apă .
     Iancu de Hunedoara s-a pregătit, la rândul său, de război; astfel, el a întărit cetatea Belgrad (realizând consolidarea împreună cu aliații germani, italieni, unguri, boemi), a concentrat puternice efective în interiorul ei și a organizat o puternică flotă de război, alcătuită din aproximativ 200 de vase care puteau transporta până la 500 de luptători . În concepția tactică a lui Iancu, un prim obiectiv a fost acela de a sparge blocada Belgradului pentru a aproviziona cetatea. În consecință, el a dat ordin să se adune, la Salankemen, la vărsarea Tisei în Dunăre, toate mijloacele de navigație de care dispuneau românii, ungurii și sârbii .
     La 14 iulie 1456, s-a desfășurat bătălia navală de la Salankemen, una din cele mai ample confruntări navale din istoria universală. Aici, flota otomană a suferit o mare înfrângere, decizând soarta grea a bătăliei . Ecourile acestei bătălii se regăsesc în izvoarele vremii. Istoricul bizantin Laonic Chalcocondil scria că în crâncena bătălie navală, flota creștină a capturat douăzeci de corăbii turcești . Un număr și mai mare de corăbii ale inamicului a suferit avarii grave ca urmare a loviturilor de tun primite de la mică distanță . Cronicarul turc Kemal-pașa-zade nota, la rândul său: corăbiile dușmanilor, răi din fire – ale lui Iancu – au sosit pe neașteptate, venind pe cursul Dunării...și s-au îngrămădit în lungul și latul fluviului, pe întinderea cât o mare și un ocean în fața orașului. Fiind în fața propriei lor cetăți, le-au sosit ajutoare din spate și astfel, prinzând puteri, au ieșit biruitori . Strălucita biruință de la Salankemen a contribuit la obținerea unei victorii istorice, otomanii suferind, la Belgrad, o drastică înfrângere militară. Imperiul otoman nu a mai putut, aproape 100 de ani, să-și găsească forța de a-și croi drum spre Europa Centrală .
     Acțiunile antiotomane pe Dunăre au fost continuate de Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476), succesor al lui Iancu de Hunedoara. În privința rezistenței antiotomane, domnitorul român nu concepea un front la Dunăre fără existența unei alianțe comune între Țara Românească, Transilvania și Ungaria la care să se alăture și Moldova, constituind, astfel, o barieră de nepătruns, o singură țară, după cum afirma el într-o scrisoare din 8 noiembrie 1476 către Europa Centrală. Înfăptuit în timpul vieții sale, acest front comun al țărilor românești în alianță cu Ungaria a oprit, pentru câteva decenii, pătrunderea oștirilor otomane spre lumea occidentală europeană dar, mai ales, a avut meritul de a menține independența țării și pe mai departe.

Vlad Țepeș

     Este probabil ca acțiunile lui pe Dunăre, din 1445, la care a participat și o flotilă românească compusă din circa 50 de luntri, să fi fost conduse de fiul voievodului Vlad Dracul, chiar Vlad Țepeș. Marinarii acestei flotile au fost folosiți în timpul navigației pe fluviu și ca piloți pe galerele burgunde și venețiene . Urcând pe tronul Țării Românești, Vlad Țepeș și-a propus, ca obiectiv principal în planul operativ conceput pentru apărarea liniei Dunării, dezorganizarea sistemului militar otoman prin scoaterea din luptă a garnizoanelor cetăților din dreapta fluviului, atacarea vadurilor și nimicirea mijloacelor de trecere . Cetatea Giurgiu, cel mai însemnat cap de pod turcesc în interiorul Țării Românești, se impunea a fi cucerită. Walerand de Wavrin consemnează cuvintele lui Vlad Dracul rostite în campania din 1445: Dacă îmi pot redobândi întreaga cetate a mea, pe care tatăl meu, Mircea cel Bătrân, a pus să o ridice, atunci chiar și femeile din Țara Românească cu furcile lor de tors, vor fi în stare să cucerească Grecia .
     În acțiunile din iarna lui 1461-1462 au căzut pe rând, cetățile Giurgiu, Turtucaia, Rasova, Oltenița, apoi Sistov, Nicopol, Rahova, Orșova și au pierit aproape 25.000 de oameni .
Alte episoade ale luptei dintre forțele românești și cele otomane, confruntări în care au fost implicate și mijloace navale, sunt relatate de Constantin Mihailovici din Ostravița, participant la expediția din 1462 a lui Mahomed al II-lea precum și de Laonic Chalcocondil. Primul scrie, în amintirile sale, că oastea otomană a fost mult timp oprită la Dunăre, în dreptul localității Nicopole, de către forțele românești. La un moment dat, românii au trecut chiar fluviul, au dat foc unor vase și materiale aduse de turci pentru construcția podului peste Dunăre. În această situație, sultanul a fost nevoit să intervină cu noi forțe navale și să atace din mai multe direcții și pe unde a făcut o debarcare – scrie Laonic Chalcocondil – dădea foc la case și punând foc au ars Brăila, oraș al Dacilor .
     O informație prețioasă ne-a parvenit și de la comandantul unei corăbii românești, probabil din Moldova care, la 27 iulie 1462, a reușit să scape din Constantinopol, unde aflase de marea înfrângere a sultanului la nordul Dunării, și avusese prilejul să vadă felul trist în care arăta flota otomană, care se întorcea din confruntarea cu forțele de rezistență românești conduse de Vlad Țepeș . În cursul acestor evenimente, interesant este faptul că Veneția, principala putere din Marea Mediterană, interesată – conform principiilor declarate – în lupta antiotomană, a urmărit evenimentele de la Dunărea de Jos. În anul 1459, anul presupusei rupturi a lui Țepeș cu Poarta prin neplata tributului, Veneția a părut, dintr-o dată, destul de puțin interesată de evenimentele din această zonă, și aceasta poate fi una din explicațiile pentru care aceasta a ridicat permanente obstacole în calea planurilor de cruciadă ale papei Pius al II-lea în cadrul Congresului de la Mantova. Astfel, în schimbul participării ei la o presupusă coaliție antiotomană, Veneția cerea 8.000 de oameni pentru echiparea navelor sale, plata tuturor cheltuielilor făcute pentru pregătirile de război și organizarea unei armate de 5.000 de călăreți și 20.000 de ostași pedestrași care să meargă la frontiera Ungariei, condiții imposibil de realizat .
     În mod firesc, în toată această perioadă, pentru apărarea fruntariilor de apă ale țării au luptat și marinari moldoveni. În Moldova, unde a fost organizată o flotilă comercială și militară încă din timpul lui Petru Mușat (1375-1391), Iuga (1341-1400) și Alexandru cel Bun (1400-1432) , printre persoanele importante în stat era și Ducele campestru, capul cestorilor oficiali peste armașii vaselor . Printre primii comandanți ai flotilei moldovene au fost Moise Dungă, în funcție de Duce campestru, apoi Pilat Flondor, Avram Pojoga, Coman Ciocan și Claudiu Bălușin, conducători peste cetele de nave .
Cel care a desăvârșit opera de organizare a marinei militare moldovenești a fost Ștefan cel Mare (1457-1504). În același timp, marele domn, conștient că fără putere economică nu putea obține forță militară, a acționat și pentru dezvoltarea marinei comerciale. Remarcând anvergura pe care o capăta navigația moldovenească în secolul al XV-lea, Mihail Kogălniceanu vorbea despre înrâurirea maritimă a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare .
     Într-adevăr, domnitorul a dat o atenție deosebită porturilor de la Dunăre și Marea Neagră, navele comerciale avându-și bazele în porturile Galați, Chilia și Cetatea Albă care erau puternice centre comerciale și de transport. Principala bază a flotei Moldovei a devenit Chilia Nouă, situată pe malul stâng al Dunării, unde Ștefan cel Mare a zidit o cetate, magazii pentru depozitarea grânelor, clădiri pentru negustori și paznici, hanuri și cârciumi pentru cărăuși. După căderea cetății sub otomani, baza flotei moldovene s-a mutat la Galați.

Ștefan cel Mare

     Abundența țării în materiale de construcție și calitatea navelor construite în secolul al XV-lea, chema țara la o navigație mai vie și mai întinsă . Prin firmanul din 9 iunie 1456, sultanul Mahomed al II-lea a autorizat comerțul moldovenilor cu corăbiile lor la Istanbul și, apoi, pe uscat la Brusa și Adrianopol . În anul 1462, corăbii moldovene erau semnalate și în Creta . Negustorii moldoveni aveau, deci, corăbii care participau la traficul maritim din Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană.
     O dovadă a interesului lui Ștefan cel Mare pentru desfășurarea unei bune navigații în zona Muntelui Athos o constituie inscripția găsită la mănăstirea Zografu cu următorul conținut: Io, Ștefan voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit acest turn pentru corăbii 6982 (1475) . Acest turn de corăbii, construit pe cheltuiala sa , era un far prin care se indica navigatorilor o zonă periculoasă. El nu putea fi construit de domn dacă Moldova nu ar fi avut corăbiile sale care să fi trecut prin acea zonă. Turnul respectiv confirmă faptul că pavilionul Moldovei a fost purtat de marinarii români, și nu o singură dată, prin arhipelagul grecesc. El completează izvoarele documentare care demonstrează întinsele relații comerciale ale Moldovei cu bazinul mediteraneean, efectuate pe calea apei .
     În același timp, în împrejurările critice ale ofensivei otomane, Ștefan cel Mare a luat o serie de măsuri de apărare în cadrul cărora, factorul maritim, cu stăpânirea cetăților Chilia și Cetatea Albă, a avut un rol important. În acest sens, un mesaj trimis, la 8 mai 1478, de către Ștefan cel Mare dogelui Veneției este semnificativ. Semnalând amenințarea crescândă a puterii otomane, al cărei obiectiv, în acel moment, era desăvârșirea politicii de expansiune de-a lungul coastelor Mării Negre prin cucerirea cetăților maritime ale Moldovei, marele domn scria Queste due terre sono tutta la Valachia – aceste două ținuturi (Chilia și Cetatea Albă) sunt toată Valahia (Moldova) .
     Urmărind readucerea cetății Chilia în stăpânirea Moldovei, Ștefan cel Mare a participat, în anul 1462, la asediul cetății aflată, în acel moment, în stăpânirea Coroanei Ungare. Se pare că, în această încercare, Ștefan a luptat alături de turci, fără a obține, însă, rezultatul scontat . Abia în anul 1465, Ștefan a ocupat și fortificat cetatea-port Chilia. În urma acestui succes, domnitorul a strâns legăturile economice și militare cu Caffa, vestita colonie genoveză din Crimeea și a căutat să-și asigure alianța Mangopului, a altor cetăți bizantine de pe țărmul peninsulei Crimeea. În paralel, marele domn a creat o adevărată marină de luptă și o flotă maritimă, capabile să ducă la capăt o acțiune navală de mare anvergură, transportul și debarcarea unor trupe destinate atacării unei puternice cetăți-port, așa cum era Cetatea Albă în acele vremuri. La sfârșitul anului 1475, prin căderea cetăților-porturi Caffa și Mangop în mâinile otomanilor, Moldova s-a regăsit în fața unui evident pericol, ca stat riveran, fiind amenințată direct de expansiunea Semilunii în zonele limitrofe ale Mării Negre .
     Totuși, căderea Caffei a avut și urmări neașteptate pentru flota moldovenească; ne referim la faptul că turcii, după cucerirea acestui important oraș-port, au încărcat cu bogății 32 de corăbii genoveze, trimițându-le la Constantinopol. În timpul traversării Mării Negre, echipajele navelor genoveze s-au răsculat și, profitând de schimbarea direcției vântului, au predat toate navele lui Ștefan care le-a încorporat în marina moldovenească ; această acțiune a dus la sporirea potențialului naval pe care domnul român îl putea opune otomanilor și la adâncirea conflictului dintre Moldova și Imperiul otoman. Mai mult, la cererea sultanului de a-i extrăda pe răsculați, voievodul a răspuns că porturile sunt slobode și oricine poate să coboare sau să poposească unde-i place . Această atitudine a fost una din cauzele războiului din 1476.
     Nemulțumiți de consolidarea poziției maritime a Moldovei și de faptul că navele moldovenești, care își aveau bazele în porturile de la gurile Dunării și de la Marea Neagră, interceptau deseori navele de comerț otomane , turcii au întreprins noi atacuri, în primăvara anului 1476, soldate însă cu eșecuri atât la Chilia cât și la Cetatea Albă. Hotărât să rezolve, odată pentru totdeauna, problema litoralului maritim al Moldovei, succesorul lui Mahomed, sultanul Baiazid al II-lea, și-a propus cucerirea celor două cetăți cu orice sacrificiu. În consecință, el a trimis spre gurile Dunării, în 1484, o flotă uriașă de 100.000 de oameni și 100 de corăbii. Luptele pentru stăpânirea celor două cetăți au fost crâncene: la 6 iulie 1484, flota otomană, care transporta trupe, mașini grele de război (de asediu), artileria și proviziile și chiar armata terestră, a declanșat atacul de la Chilia. De data aceasta, puternica cetate a cedat și a căzut la 11 iulie, împresurată fiind pe mare și pe uscat. La 25 iulie 1484 a început asediul Cetății Albe care s-a sfârșit în ziua de 5 august, când ultimii supraviețuitori au predat cetatea din limanul Nistrului. Neputând îndeplini misiunea de sprijin, navele moldovene s-au retras în amonte pe Dunăre .
     Într-un ultim efort de a transforma înfrângerea în victorie, Ștefan – scriu cornicile turcești – a mai făcut o ultimă încercare de a recuceri Cetatea Albă, de pe apă. Asik-pașa-zade relatează că după ce sultanul a cucerit Chilia și Cetatea Albă...moldoveanul (Kara Bogdan) – Ștefan cel Mare – a pregătit scări și aducând, apoi, oaste a încărcat corăbiile. În timpul nopții, el a ajuns pe apă lângă cetate... Acei necredincioși fățarnici erau pregătiți și... au făcut să dispară gazii care păzeau... în sfârșit, au pus scări la cetate și unii dintre gazii simțind... au început să dea cu săbiile. Același lucru îl susține și Nesri, afirmând că Ștefan cel Mare încărcând în timpul nopții ostașii în corăbii a venit pe apă chiar lângă cetatea Akkerman . Însă, încercările de recucerire a Chiliei și Cetății Albe a eșuat.
     Pierderea, în 1484, a cetăților de la mare îngropa viitorul maritim al Moldovei - spunea Nicolae Bălcescu – sultanul putea să se mândrească acum că dobândise Chilia, cheie și poartă la toată Țara Moldovei și Ungariei și a țării de la Dunăre și Cetatea Albă, cheie și poartă pentru toată Polonia, Rusia, Tartaria și toată Marea Neagră . Odată ocupate Chilia și Cetatea Albă, Imperiul otoman și-a întărit dominația asupra Mării Negre pe care, încă de la căderea Constantinopolului, în 1453, s-a străduit s-o transforme în „lac turcesc”. Navele românești nu mai puteau naviga în voie nici spre sud, nici spre coastele de nord ale Mării Negre. Ocuparea unor vaduri și vămi de la Dunăre a făcut ca navigația și comerțul dintre Țara Românească și Moldova să intre, și mai mult, sub control otoman .

CONCLUZII

     Sfârșitul marilor invazii suportate, timp de un mileniu, de către români, urmate de constituirea și consolidarea statelor medievale, au favorizat o puternică înviorare a circulației la Dunărea de Jos și pe Marea Neagră. În porturile românești de pe litoralul vest-pontic veneau, pentru a desface și procura mărfuri, negustori din marile orașe italiene Genova și Veneția, de la Barcelona, din îndepărtata Catalunie. Acest intens trafic maritim continua pe calea fluvială a Dunării și pe uscat, urmând unul din importantele drumuri comerciale ale timpului, cel care pornea de la Brăila spre nord-est prin pasul Branului în direcția regatului Poloniei și Baltica. În această conjunctură în care domnii români au înțeles importanța încurajării intensului trafic comercial de la Dunăre și din Marea Neagră, dar și a creării unor mijloace de luptă pe apă pentru a-l apăra, putem vorbi de începuturile unei marine românești, în adevăratul înțeles al cuvântului.