„Viaţa e ca o piesă de teatru: nu contează cât de mult durează, ci cum se desfăşoară.”
Seneca

Oceanul Atlantic, 8 iunie

Ajutându-ne de vele în marş spre Pontevedra

Cum aţi aflat din corespondenţa trecută, duminică 4 iunie, la ora 09:03, Mircea a molat legăturile şi s-a desprins de cheul din Ajaccio, nu înainte însă de a fi admirată şi fotografiată de pasagerii feribotului Mega Express Two al Companiei Corsica Ferries-Sardinia Ferries. Următoarea escală – Vigo şi evident Pontevedra, la Academia Navală a Spaniei. Mai bronzaţi de soarele blând al Corsicii, mai încărcaţi de istorie, mai relaxaţi la gândul că am simţit din nou cum este să păşeşti pe pământ, mai liniştiţi după ce am putut lua legătura cu cei dragi, am pornit din nou în marş, încrezători că răul de mare va fi o amintire demult apusă, mai ales că Mediterana părea foarte liniştită.
N-a fost deloc aşa şi marea a ţinut să ne arate cât este de capricioasă şi, după aproximativ două ore liniştite, Mircea a început să simtă valul din travers. Combinat cu un vânt neprietenos din prova, mişcarea de ruliu a pus „pe burtă”, la propriu, numeroşi elevi şi studenţi de la bord şi chiar marinari cu ştate vechi în Forţele Navale. Chiar dacă marea nu a dat semne de prietenie, încă din prima zi, viaţa la bordul lui Mircea a revenit la coordonatele binecunoscute din prima parte a marşului: urcarea în arboradă - şi n-a fost cea mai simplă manevră executată de cadeţii aflaţi la bord, care au simţit zbuciumul mării sus pe vergi -, servicii şi, pentru prima dată în acest marş, desfăşurarea velelor inferioare (cele mai mari de altfel) un antrenament executat apoi şi în ziua următoare, când Mircea şi-a întins în cvasitotalitatea lor velele, căutând vântul favorabil. A fost din nou o zi agitată – la propriu şi la figurat – operaţiunile de întindere şi apoi strângere a velelor arătând că dincolo de ştiinţa de a găsi vântul favorabil, o navă cu vele presupune muncă în echipă, forţă fizică şi curaj. Da, curaj de a-ţi depăşi sentimentul natural de teamă când trebuie să urci în arboradă, iar totul în jur este într-o continuă mişcare. Dincolo de această teamă, depăşită destul de uşor de cadeţi – probabil că entuziasmul tinereţii are rolul său – cu toţii şi-au făcut treaba acolo sus pe vergi şi au coborât mai încrezători în forţele proprii. Aceste operaţiuni vor fi executate de fiecare dată când vântul va fi favorabil navigaţiei cu vele şi vor fi nelipsite în cursa Halmstad – Kotka, din cadrul Tall Ships Races 2017. „La braţe-n babord”...sau „....tribord”, au fost comenzile care s-au auzit după amiază şi seara, punându-i la încercare pe studenţi şi elevi în orientarea vergilor pentru a prinde vântul favorabil. Un vânt favorabil pe care, îl căutăm sau l-am găsit deja şi ne ajutăm de el, în carieră şi dezvoltarea noastră personală. Navigaţia pe lângă Insula Menorca a adus şi ultima întâlnire cu semnalul la telefonul mobil, pe care-l vom lăsa din nou să se odihnească în următoarele zile.
„Chiar şi marea în nemărginirea ei, ajunge să se liniştească”, spune un proverb italian şi într-adevăr, marţi, 6 iunie, Marea Mediterană a redevenit calmă, prilej de a răsufla uşuraţi şi cei care timp de două zile „au ţinut post negru”. A fost o zi mai lejeră doar prin prisma faptului că n-au mai fost întinse velele, activitate înlocuită însă cu cursuri, activităţi de pregătire a bărcilor de 10+1 pentru viitoarea „şcoală de rame”. Navigaţia astronomică ne-a reamintit că la bordul unei nave şcoală învăţăm să ne descurcăm pe mare şi atunci când instrumentele moderne de navigaţie ne-ar trăda.
Iar după ce am lăsat la tribord Insula Ibiza, cadeţii au simţit din nou cum este să urci în arboradă pe o mare mai puţin prietenoasă, Mircea întinzându-şi toate velele şi găsind vântul favorabil care l-a ajutat să navige toată ziua; de acest lucru s-au bucurat şi au profitat mecanicii, realizând diferite lucrări de mentenanţă. Cu o viteză între 7-9.5 Nd (o viteză mare dacă ne gândim că a fost dezvoltată doar de forţa vântului, care a antrenat velele bătrânului Mircea), nava şi-a continuat drumul imperturbabil spre Gibraltar, căutând mereu vântul favorabil. Și chiar dacă pe timpul când velierele erau reginele mării, comunicarea cu ţărmul nu era o prioritate, parcă vântul favorabil a ţinut să ne demonstreze acest lucru, îndepărtând nava de zona de coastă acoperită de semnalul GSM.
Ziua de joi, 8 iunie, a fost dedicată mentenanţei navei. Astfel, elevii şi studenţii au înlocuit pixurile cu foile de şmirghel sau pensulele, petrecându-şi ziua pregătind bărcile şi armamentul acestora, lustruind mahonul balustradelor sau vopsind diferite piese metalice. Se poate spune orice despre viaţa de pe Mircea, dar nu se poate spune că este una simplă.
Poate că privind la imensitatea mării, obosiţi de atâtea activităţi care ar trebui să ne ajute să ne formăm ca marinari şi pe care uneori nu le înţelegem sau cărora nu le găsim scopul corect, ne dăm seama cât ar trebui să preţuim lucrurile simple şi cât de mult contează ele în viaţa noastră şi ne dăm seama că dincolo de orice pregătire de specialitate, aici învăţăm să ne depăşim limitele.
Da, nu ne place soneria de dimineaţă care ne întrerupe poate firul unui vis frumos şi ne trezim cocoţaţi în arboradă, dezmeticindu-ne poate doar la adunarea care ne trimite pe sectoarele de curăţenie, ne tragem sufletul la masa de dimineaţă, mergem la ore sau suntem „Tarzanii moderni” în arborada lui Mircea, scurtând orizontul după a noastră iluzorică „Jane”, ne trezim la raportul navei când vedem că cineva acolo sus ne iubeşte mai puţin şi ne limitează timpul de somn punându-ne de serviciu în cartul 2 (noaptea de la 00-04), mâncăm rapid pentru a prinde câteva momente de somn în hamac, urâm schimbarea vântului care ne duce „La braţe-n babord” şi apoi din nou la cursuri sau pe sectoare, ne grăbim să aranjăm masa colegilor şi să fugim la apelul de seară, mâncăm dacă ne permit valurile şi starea mării, ne uităm la telefonul mobil şi îl aşezăm bine aşteptând o altă zi cu semnal, ne grăbim să prindem apa caldă şi câteva ore de somn, înainte să apară vreo situaţie neprevăzută care să ne scurteze din această ultimă bucurie. Ne întindem în hamac şi ne aruncăm ochii pe o carte sau pe o fotografie din telefon, evadăm în lumea noastră de departe de Mircea – cu siguranţă mai puţin trepidantă -, şi uităm cât de încărcată şi de dificilă a fost ziua. Iar dimineaţă, o vom lua de la capăt.
La bordul lui Mircea, învăţăm să ne ascundem stările proaste, fugim de noi în zilele mai puţin reuşite, ne mascăm dezamăgirile pentru a nu fi văzuţi de ceilalţi, învăţăm să fim colegi, să iubim - şi poate uneori să fugim de iubire - şi să urâm împreună. Acesta este unul din paradoxurile de pe Mircea – indiferent când sau de câte ori îl descoperim, îl urâm şi îl iubim cu aceeaşi intensitate. Pentru că Mircea reprezintă un simbol, un motiv de mândrie pentru Forţele Navale Române şi dincolo de orice, Mircea reprezintă o parte de Românie pe care studenţii şi elevii instituţiilor de învăţământ de marină, o duc cu ei pe mări şi oceane, pentru a o prezenta şi altora.
Am depăşit Gibraltarul şi începem să urcăm spre Vigo, următoarea escală a navei. Oceanul Atlantic nu pare prea prietenos, dar sperăm ca în următoarele zile să nu ne dea motive să cădem din hamac sau să alergăm după farfuriile de mâncare pe masă.
Și pentru că astăzi, 9 iunie, la Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” este mare sărbătoare - 105 de la înfiinţare -, echipajul NS Mircea în care se regăsesc 10 cantemirişti - 9 promoţie 2015 şi unul promoţie 2004 -, sunt alături de colectivul actual al colegiului, dorindu-le „La mulţi ani”, să continue pregătirea de excepţie a generaţiilor viitoare de amirali sau generali ai Armatei României. Și nu uitaţi cantemirişti, vă aşteptăm pe cât mai mulţi în Forţele Navale Române. BUN CART ÎNAINTE „cuib de şoimi”!
„Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată: asta înseamnă iubire.”, Albert Camus. Până la următoarea corespondenţă, de la bordul lui Mircea vă transmitem dragoste, speranţă şi încredere!