Constantin Niculescu-Rizea (n. 1870, Vădeni, jud. Brăila-d. 1925) - sublocotenent (1891), după absolvirea Școlii Navale din Livorno; viceamiral (1932) - s-a distins în timpul primului Război Mondial în funcția de mare răspundere pe care a îndeplinit-o în calitate de comandant militar al județului Covurlui, în condițiile retragerii masive a administrației și populației în urma înaintării forțelor Puterilor Centrale. În anul 1921 a fost numit comandant inspector tehnic și director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război, realizându-se astfel o conducere unică a Marinei. A îndeplinit funcția de comandant al Marinei având gradul de contraamiral (din 1920).

Constantin Niculescu-Rizea a urmat cursurile Școlii Copiilor de Marină din Galați începând cu 16 octombrie 1883. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Școlii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.
Inițial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi "România". În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-școală "Mircea", cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În același, a fost încadrat pe puitorul "Alexandru cel Bun".
La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcția de comandant al torpilorului "Năluca", după care, la 16 octombrie 1896, i s-a încredințat comanda bastimentului "România".
La 16 martie 1897 a preluat comanda torpilorului "Năluca".
Deși la 1 iunie 1897 a revenit la fluviu, prin Ordinul nr. 920/1897, la 6 octombrie 1897 a fost mutat la Divizia de Mare, unde i s-a încredințat comanda crucișătorului "Elisabeta". În 1897 a fost mutat la Școala de Marină din Constanța, fosta Școală a Copiilor de Marină de la Galați, în calitate de comandant (1899-1901).
Concomitent a comandat și crucișătorul "Elisabeta" (vara anului 1897-1898 și 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărții Mării Negre și Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu și finalizate în anul 1900.
În baza Ordinului nr. 815/1901, la 16 octombrie, a fost mutat la Depozitul Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, începând cu 1 iunie 1902 preluând comanda torpilorului "Zborul". În anul 1903 a comandat puitorul de mine "Alexandru cel Bun", pe care s-a specializat în arme sub apă. În următorii doi anio a condus Grupul de canoniere și a comandat nava "România" și puitorul "Alexandru cel Bun". Situația s-a repetat și în vara anului următor.
La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor și numit comandant al Apărărilor Submarine, funcție care la 15 mai 1906 s-a modificat în comandant superior al Vaselor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost mutat în comandamentul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului "M. Kogălniceanu".
În aprilie 1909 a fost numit director în Administrația Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor. Prin Î.D.R. nr. 1231/1910 a fost mutat în cadrul comandamentului Diviziei de Mare, iar peste un an, conform D.M. nr. 144/1911, a primit o funcție pe linie de comandă în C.M.M.
În baza Î.D.R. nr. 1954/1912, la 1 aprilie 1912 a fost numit comandant superior al vaselor din regiunea Galați-Tulcea-Sulina. În această calitate, pe timpul ieșirilor pe fluviu cu navele port-mine a condus o serie de exerciții de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora.
Recunoscut ca un bun specialist tehnic, la 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei. Experiența acumulată de la 1 martie 1914 și până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de vase port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial. La data mobilizării, conform noii Ordini de bătaie operative, forțele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unități de luptă – Flota de operațiuni și Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea. Din punct de vedere tactic, Apărările sub Apă se subordonau Armatelor 3 și 1, pe teritoriul cărora se aflau unitățile lor.
Primul atac al Flotei române asupra Flotei austro-ungare de pe Dunăre a fost încredințat de Marele Stat Major Apărărilor sub Apă. Comanda operațiunii intitulate "Atacul și distrugerea prin surprindere a Flotilei austro-ungare la Rusciuk" a fost preluată de Constantin Niculescu-Rizea, care a dat un ordin operativ privind compunerea și organizarea detașamentului minieri-torpilori în vederea ducerii atacului. Acțiunea a fost concepută si executată prin surprindere și cu multă îndrăzneală și, cu toate că nu și-a îndeplinit în întregime scopul propus, a avut totuși urmări importante pentru desfășurarea ulterioară a războiului pe Dunăre, meritul datorându-se și comandantului Apărărilor sub Apă.
O dată cu retragerea pe Dunărea Maritimă a forțelor române și a Apărărilor sub Apă, implicit Marea Unitate ale cărei misiuni de luptă s-au diminuat, prin Raportul nr. 92412 din 22 februarie 1917, la 4 ianuarie 1917 comandorul Constantin Niculescu-Rizea a fost numit comandantul Arsenalului Marinei, iar de la 19 februarie 1917 a devenit comandant militar a județului Covurlui, funcție de mare răspundere în condițiile retragerii masive a populației și administrației în Moldova.
La 1 iunie 1918 i s-a încredințat comanda Arsenalului Marinei, iar la 8 iunie 1920 a fost numit comandantul Diviziei de Dunăre.
La 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de contraamiral, iar la 1 octombrie 1920 a fost numit comandant director superior în Ministerul de Război, Direcția Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921 a deținut interimar și comanda Marinei.
Prin Î. D. R. din 6 aprilie 1921, la 1 aprilie 1921 a fost numit comandant inspector tehnic și director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război. Prin acest ordin s-a realizat o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcția de inspector comandant și cea de director al Marinei se suprapuneau, îngreunând în multe situații luarea unor măsuri operative în timp util. Având în vedere situațiile dificile prin care a trecut Marina Militară în primul război mondial, legate mai ales de dotare, Constantin Niculescu-Rizea a convocat membrii Comitetului Consultativ al Marinei Militare în vederea elaborării unui studiu privind programul naval al României. Astfel, în ședința din 18 octombrie 1921 a fost discutat și aprobat Programul cu următorul motto: A ține căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este rațiunea de a fi a flotelor militare. Programul avea 74 de pagini, cuprinzând cinci capitole: "Misiunea Marinelor Militare", "Considerațiuni generale ale războiului naval", "Compunerea unei marini", "Considerații generale pentru stabilirea unui program naval" și "Programul naval al României", cu patru subpuncte: A. Examinarea situației B. Misiunea și compunerea Marinei noastre. Caracteristicile vaselor și materialelor C. Apărarea coastelor. Baza navală maritimă D. Ordinea realizării programului naval. Elaborat conform politicii militare tradiționale, acesta era un program de dotare, proiectat pentru nevoile acute, deoarece situația Marinei noastre este de așa natură că numai cu materialul existent nu poate corespunde misiunilor pe care apărarea navală i le impune, dar, din păcate, nu a fost realizat datorită fondurilor mici alocate pentru Marină.
Din această cauză, în cursul anului 1924 s-a ocupat personal de alcătuirea unui nou program de înzestrare, care prevedea, în final, dotarea Marinei cu trei crucișătoare ușoare, zece contratorpiloare, 18 submarine, 12 nave antisubmarine, o navă puitoare-mine, un port-avion, o navă-școală, 10 hidroavioane și opt vedete rapide. Din cauza unor animozități care au persistat între Constantin Niculescu-Rizea și contraamiralul Vasile Scodrea, pentru a se putea rezolva problema Marinei, principele Carol a fost numit, la 1 noiembrie 1921, inspector general al Marinei. În "Memoriu asupra stării de lucruri în Marina de Război între 1 noiembrie-1 aprilie 1923", principele Carol arăta că existau două tabere în marină – una condusă de contraamiralii Niculescu-Rizea și Gavrilescu și alta condusă de contraamiralul Scodrea. Cauza neînțelegerilor părea să fi fost lipsa de fonduri, dar și goana după funcții. Dar nici prezența în fruntea Inspectoratului General al Marinei a moștenitorului tronului, principele Carol, nu a rezolvat situația existentă în Marină, astfel încât, în aprilie 1922, o altă comisie a Ministerului Apărării, formată din trei generali, a fost trimisă în anchetă în unitățile Marinei. Din contră, prezența principelui Carol și unele măsuri luate de el, cum a fost aducerea a doi ofițeri englezi - căpitan-comandorul puntist Thompson și căpitanul mecanic Gray, au accentuat și mai mult contradicțiile existente între cei din fruntea Marinei.
În toamna anului 1921, prin hotărârea Comitetului Consultativ al Marinei, membrii acestuia, Constantin Niculescu-Rizea, ca președinte, contraamiralul Vasile Scodrea, comandorul Vasile Pantazzi, comandorul Angelo Frunzianescu, comandorul Negru, în calitate de membri și inginerul șef clasa I Alexandru Lupu, căpitan-comandorul Eugeniu Roșca și loconetent-comandorul Gheorghe Koslinski, ca membri consultanți, au solicitat înființarea unei baze maritime, care să corespundă nevoilor Marinei.
La 14 mai 1922 Constantin Niculescu-Rizea a emis Ordinul Inspectoratului Marinei nr. 1697 către Divizia de Mare referitor la voiajul distrugătorului "Mărăști" de la Sulina la Pireu, ordin care cuprindea instrucțiuni de navigație, iar între 28 octombrie și 31 octombrie 1923 a inspectat unitățile și navele Diviziei de Mare, însoțit de contraamiralul Vasile Scodrea.
La începutul lunii noiembrie 1925 a predat comanda Marinei contraamiralului Vasile Scodrea, rămânând în cadrele active până în anul 1929. A desfășurat o vie activitate în cadrul L. N. R., ultima sa funcție fiind în cadrul Serviciului Geniu al Armatei. A fost și senator de drept.
De-a lungul celor aproape 40 de ani de carieră militară a fost distins cu numeroase ordine și medalii românești și străine, printre care "Coroana României" în grad de cavaler , Medalia jubiliară și "Semnul onorific 25 de ani", Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler, Medalia "Avântul Țării", Ordinul "Coroana României" în grad de ofițer , Ordinul "Steaua României" în grad de comandor, Ordinul bulgar "Sf. Alexandru", Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu spade, Ordinul "Coroana Italiei" în grad de comandor ș. a.