CAPITOLUL 03
EVOLUȚIA FLOTILEI ȘI A COMANDAMENTULUI MARINEI MILITARE ROMÂNE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CAROL I (1866-1914)
...Asta-i muzica ce-mi place...
Regele Carol I de Hohenzollern (1866-1914)
Detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza
prin lovitura de stat din 11 februarie 1866 a avut multiple implicații
în politica țării. În planul politicii militare și, cu precădere, în
evoluția Comandamentului Flotilei, a început o perioadă de
incertitudini, șovăieli și frământări, de stagnare în ceea ce privește
dotarea cu noi nave de luptă, fapt care nu era în concordanță cu
eforturile de obținere a independenței și recunoașterea acesteia de
către Marile Puteri europene . Această stare de lucruri s-a caracterizat
prin reducerea bugetului alocat acestei arme, micșorarea efectivelor,
precum și o ușoară dezorganizare la nivel decizional, tot atâtea cauze
care au slăbit capacitatea de luptă a conducerii marinei, în condițiile
în care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au accentuat
conflictele dintre Marile Puteri, mai ales în privința obținerii unei
poziții privilegiate în problema otomană.
Cu toate acestea, până în anul 1877 a fost obținută o
serie de progrese în privința Flotilei, fapt care s-a datorat atât
continuării politicii anterioare, cât și unor ofițeri plini de entuziasm
care, pregătiți în cadrul flotelor de război din Occident, doreau
modernizarea acestei arme de elită a Armatei române.
În acest sens, în anul 1866 căpitanul Ion Caralea a întocmit un
Regulament (instrucțiuni) apreciat de conducerea Comandamentului
Flotilei și introdus în serviciul navelor, prin care încerca să
realizeze o organizare unitară a tuturor activităților de la bordul unei
nave. Astfel, se reglementa serviciul interior , erau elaborate noțiuni
despre artilerie și muniții , noțiuni despre torpile și baraje de mine,
instrucțiuni pentru timonieri și serviciul de semnale, precum și
indicații pentru manevrarea bărcilor și vaselor cu pânze.
În acest mod, căpitanul Caralea a contribuit la
reglementarea activităților specifice la bordul navelor și la ridicarea
gradului de pregătire a ofițerilor, subofițerilor și trupei. Însă, din
păcate, astfel de acțiuni au fost, nu de puține ori, sortite eșecului
datorită unei gestionări defectuoase a personalului de specialitate. La
scurt timp după abdicarea domnitorului Al. I. Cuza, colonelul Constantin
Petrescu, comandantul Flotilei, a fost obligat să se retragă, trei
căpitani din totalul de cinci, precum și un locotenent, au fost mutați
la alte arme, iar alții au fost trecuți în rezervă.
Micșorarea bugetului alocat Comandamentului Flotilei pe
anul 1867 a dus la luarea de noi măsuri pentru restrângerea efectivului
aflat în serviciul activ al acestei arme, astfel încât, raportat la anul
1866, numărul ofițerilor, subofițerilor și trupei se situa mult sub cel
al anului precedent . Acest fapt a fost statuat prin ,,Înaltul Decret
nr. 376” din 16 martie 1867 prin care se trecea la reorganizarea
Flotilei și, implicit, a Comandamentului acesteia. Prin prevederile
acestui act normativ, efectivele subordonate Comandamentului Flotilei
(ofițeri, subofițeri, gradați și diferiți agenți) se ridicau la doar 200
de oameni, adică o reducere substanțială față de perioada domniei lui
Cuza. La această situație s-a ajuns prin îndepărtarea unui număr
însemnat de marinari cu experiență, instruiți pe banii statului român pe
o perioadă apreciabilă, fapt ce a dus la scăderea capacității operative
a acestei arme în comparație cu flotele statelor riverane Dunării.
Prin același Înalt Decret, navele și efectivele lor au
fost organizate într-un corp militar cu denumirea tot de „Corpul
Flotilei” subîmpărțit, la rândul său, în două companii. Compania I era
formată din oameni de manevră și ateliere, iar din Compania a II-a
făceau parte marinarii de la mașini și lucrătorii. Prin articolul 9 al
Înaltului Decret se stabilea faptul că garnizoana de reședință a
Comandamentului Corpului Flotilei se muta la Galați, în vechea ei
cazarmă construită în anul 1851, pe malul Dunării, în aval de
„Pescării”, unde erau transferate și atelierele de lemn și fier aflate
până atunci la Brăila, precum și Compania I .
În anul 1868, numărul ofițerilor subordonați
Comandamentului Corpului Flotilei s-a redus din nou. Una dintre cauze a
fost o greșeală de strategie adoptată încă din timpul domniei lui Cuza,
și anume aducerea unor ofițeri de la alte arme în cadrul Marinei.
Astfel, începând din acest an, ofițerii proveniți de la dorobanți sau
grăniceri, neputându-se obișnui cu activitatea de la nave, au revenit la
armele lor, iar alții, la cerere, s-au retras din serviciul activ. În
urma acestor măsuri mai puțin fericite, Flotila era încadrată cu doar 8
ofițeri, de grade diferite, precum și 17 amploaiați civili . Mai mult,
la comanda Flotilei s-au perindat, într-un timp foarte scurt, mai mulți
ofițeri, printre care și maiorul Boteanu, care a fost încadrat în
această funcție, în anul 1869, numai pentru o leafă .
Cadrul legislativ cu privire la organizarea
Comandamentului Corpului Flotilei a fost completat în anul 1871 prin
,,Înaltul Decret nr. 695” din 3 aprilie 1871 prin care s-a înființat un
Comitet Consultativ permanent pe lângă Ministerul de Război, compus din
șase secții, din care Secția a V-a era a Flotilei. În articolul 8 se
stabilea: Secția Flotilei se va ocupa cu organizarea personalului și a
materialului, cu administrația, regulamentele și întrebuințarea
Flotilei, sub îngrijirea unui comitet special. Acest comitet se compune:
generalul Solomon - președinte și maiorul Barbieri și căpitanii Nicolae
Dimitrescu-Maican și Ioan Murgescu - membri .
În anul 1872, s-a realizat o nouă organizare a Oștirii
. În conformitate cu aceasta, stipulată prin „Legea de organizare a
Oștirii” din 27 martie 1872, Armata se compunea din următoarele arme:
infanterie, cavalerie, artilerie, flotilă, geniu și trupa de
administrație. Astfel, se poate observa că Flotila era enumerată în
rândul armelor importante din cadrul sistemului defensiv, figurând în
această Lege cu un Stat Major, companii permanente și nave . Trupa de
uscat era organizată în două companii complete, o companie de depozit
care furniza, la nevoie, oameni disponibili pentru a completa echipajele
celor două nave militare, respectiv „România” și „Ștefan cel Mare” și a
șalupelor din porturi, precum și o companie afară de rânduri din care
făceau parte meseriașii din atelier .
O atenție deosebită s-a acordat și pregătirii
ofițerilor și subofițerilor care se aflau în serviciu comandat în
subordinea Comandamentului Corpului Flotilei, în condițiile în care
perfecționarea acestora în școlile specializate din Occident era
costisitoare și dura mult. De aceea, în anul 1872 s-a găsit o soluție de
compromis care urma să rezolve această problemă. Prin Decizia
Ministerială nr. 15 din 17 noiembrie 1872 s-a creat, la Galați, Școala
Specială pentru ofițerii și subofițerii aflați în subordinea
Comandamentului Flotilei, ale cărei cursuri se desfășurau pe durata a
doi ani . Prin prevederile Regulamentului de funcționare, Școala
Specială era împărțită într-o secțiune pentru ofițeri și o secțiune
pentru subofițeri. Important pentru statutul acestei școli era faptul că
directorul acesteia era comandantul Corpului Flotilei, fapt ce îi acorda
o anumită prestanță, iar ca profesori activau ofițeri de marină cu
experiență.
În condițiile intensificării acțiunilor diplomatice ale
Marilor Puteri europene în privința rezolvării, chiar și pe cale armată,
a problemei orientale, autoritățile de la București erau puse în
situația de a îmbunătăți organizarea Armatei române, și în special a
Corpului Flotilei, în contextul în care toate analizele strategice
demonstrau că un eventual conflict major putea avea loc în sudul Dunării
și că România putea lua parte la acesta doar dacă forța cursul
fluviului. De aceea, în anul 1874 Parlamentul a adoptat o nouă „Lege de
organizare a Oștirii”, atât de necesară în vederea stabilirii
parametrilor optimi de participare în teatrul de operații militare, fie
că ar fi fost vorba de acțiuni pe uscat, fie, cu atât mai mult, dacă se
punea problema acțiunii pe Dunăre. Față de legea similară aprobată în
anul 1872, noua reglementare aducea, în plus pentru Comandamentul
Corpului Flotilei, doar precizări pe linia subordonării față de
eșaloanele superioare. În acest sens, se prevedea ca în privința
dotării, a organizării instruirii teoretice și practice prin cursuri de
specialitate și a personalului civil subordonat, Comandamentul Flotilei
să depindă, în mod direct, de Ministerul de Război, pentru ca în
privința poliției, a disciplinei, a trecerii în revistă și a
inspecțiilor, să depindă de Ministerul de Război prin Marea Unitate
teritorială, respectiv regimentul de garnizoană.
Pentru o mai bună organizare a serviciului comandat din
subordinea Comandamentului Corpului Flotilei, precum și pentru a
profita, în mod judicios, de pregătirea și experiența ofițerilor și
subofițerilor de marină, s-a trecut la o mai bună reglementare a vieții
la bordul navelor prin aprobarea unor noi regulamente. Astfel, în anul
1874 au fost adoptate următoarele acte normative: „Regulamentul
îndatoririlor comandanților de bastimente”, „Regulamentul serviciului
interior la bord”, „Regulamentul pentru angajarea amploaiaților civili”,
precum și „Regulamentul de administrație și contabilitate a Corpului
Flotilei”. Adoptarea acestor regulamente a permis reorganizarea Corpului
Flotilei și, implicit, a comandamentului acestuia, precum și o mai bună
instruire a marinarilor în condițiile în care s-au accentuat conflictele
dintre Marile Puteri care doreau rezolvarea crizei orientale în favoarea
lor și, pentru aceasta, făceau ultimele pregătiri militare, inclusiv
mărirea tonajului bastimentelor de război și a puterii de foc de la
bordul acestora.
Mai mult, după modelul flotelor de război din Occident,
începând din anul 1874 s-a introdus și în Corpul Flotilei examenul
pentru avansarea la gradul de maior, ca o modalitate nu numai de
reîmprospătare a cunoștințelor, ci și de verificare a acestora în
vederea trecerii la un grad superior. Acest examen era compus din două
părți: în prima parte era verificată cunoașterea regulamentelor în
vigoare, pentru ca în partea a doua să fie verificate cunoștințele de
specialitate, atât teoretice, cât și practice, în conformitate cu
programul Școlii de ofițeri.
Cu toate aceste eforturi pentru îmbunătățirea
organizării Corpului Flotilei și a structurilor sale de comandă, precum
și a pregătirii personalului de specialitate, autoritățile de la
București nu au reușit să aloce sumele necesare pentru această armă de
elită. Astfel, în mod surprinzător, inexplicabil chiar, în anii 1875 și
1876, alocațiile financiare destinate Comandamentului Corpului Flotilei
au scăzut față de anii anteriori, cu toate că Ministerul de Război și-a
propus, încă din anul 1875, să pregătească Flotila pentru confruntările
care păreau iminente .
În ajunul războiului din 1877-1878, conducerea forței
fluviale, cu toate eforturile depuse de ofițeri, a suferit în privința
dotării și a unor măsuri de ordin organizatoric. Printre măsurile
greșite luate de autoritățile competente s-au numărat: trimiterea în
concediu a unei mari părți din efectivele Flotilei, într-o perioadă în
care instrucția marinarilor trebuia să atingă punctul maxim;
desființarea Comandamentului Corpului Flotilei în prag de război, precum
și vărsarea unor ofițeri de marină, după mobilizarea ordonată în anul
1877, la alte arme .
În timpul Războiului de Independență, în subordinea
structurii de comandă a Flotilei existau 20 ofițeri, 20 angajați civili
și 246 marinari repartizați la diferite vase și servicii, astfel:
maiorul Nicolae Dimitrescu Maican – ofițer de Stat Major, atașat la
Marele Stat Major, căpitanul Ioan Murgescu – comandantul Flotilei,
căpitanul Vasile Urseanu – comandant pe „Ștefan cel Mare”, căpitanul
Mihail Drăghicescu – comandant pe „România”, locotenentul Alexandru
State – comandant pe canoniera „Fulgerul”, căpitanul Emanuel Hacek –
comandantul Companiei de Depozit și locotenentul inginer Isvoranu –
comandant al Arsenalului Flotilei.
În aprilie 1877, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican a
fost numit comandantul Flotilei, atașându-se la Cartierul General,
maiorul Ioan Murgescu fiind numit ajutor al acestuia.
Bastimentele de război subordonate comandantului
Flotilei s-au retras pe Prut pentru a se pune la adăpost, neputând
întreprinde nici o acțiune serioasă singure; personalul a debarcat,
venind la Galați.
Ulterior, navele au fost predate de către maiorul Ioan
Murgescu rușilor, împreună cu mecanicii lor, pentru a îndeplini diverse
servicii, alături de materialul plutitor dislocat de armata rusă în
Balcani.
După încetarea războiului, navele militare au fost înapoiate guvernului
român, iar personalul s-a întors la Galați, reluând vechea funcționare
în Compania de Depozit, Vase și Arsenal.
Revenirea Dobrogei în cadrul frontierelor naționale, cu
rolul său protector de fort înaintat, și noua fațadă maritimă în lungime
de 241 m dădeau României o altă pondere în partea de est a Europei și
deschidea Marinei perspective însemnate de dezvoltare. Avându-se în
vedere această situație, Corpurile Legiuitoare au aprobat un credit
extraordinar de aproape 300.000 lei, aproximativ o treime din din
fondurile alocate Armatei în anul 1879, pentru repararea bastimentelor,
șlepurilor și mărirea Atelierului Flotilei .
În ceea ce privește efectivele aflate în subordinea
conducerii Marinei în anul 1879, constituite din 3 ofițeri superiori, 23
de ofițeri inferiori, 10 subofițeri, 96 de gradați și 494 trupă, ele
erau de trei ori mai mari decât la sfârșitul războiului, acesta fiind
primul semn al nevoii presante de a se proceda la creșterea forțelor
navale ale României.
Imediat după recunoașterea Independenței de stat a
României de către Marile Puteri prin Congresul de Pace de la San Stefano
și Congresul de Pace de la Berlin din anul 1878, guvernele de la
București au adoptat o politică firească, de dezvoltare a Flotilei, în
condițiile în care, de acum, România avea de apărat și litoralul Mării
Negre. Tocmai de aceea, în anul 1883 autoritățile militare românești au
luat hotărârea de organizare a trei unități subordonate, în mod direct,
Comandamentului Flotilei, după cum urmează:
a. Depozitul Flotilei, în componența căruia intrau 21 de nave: de
transport, canoniere, șalupe canoniere, torpiloare și șlepuri, precum și
secția torpile;
b. Arsenalul cu Compania lucrătorilor;
c. Școala de Marină cu bricul „Mircea”, care a intrat în serviciu activ
în anul 1882, un torpilor de baraj și o șalupă cu vele destinate
instrucției.
Un an mai târziu, în cadrul Depozitului Flotilei s-au
creat subdiviziuni organizatorice cu destinații deosebite: Compania
torpiloarelor, Compania vaselor de rezervă și Compania de instrucție,
aceasta având misiunea de a da recruților noțiuni și deprinderi de
matelotaj.
Prin reorganizarea din anul 1882, în subordinea
Comandamentului Flotilei se aflau Arsenalul Flotilei, Corpul Flotilei,
Școala de cadre și bastimentele de război. Personalul era alcătuit
dintr-un colonel, un locotenent-colonel, un maior (comandant de
bastiment), șase căpitani (patru la bastimente, unul la Școala de cadre
și unul la uscat), opt locotenenți (șapte la bastimente și unul la
uscat), zece sublocotenenți (nouă la bastimente și unul la uscat), 420
de oameni la trupă și 25 de elevi.
Școala de cadre de la Țiglina
Deoarece complexitatea activității Flotilei
resimțea lipsa unei reglementări în concordanță cu cele din flotele de
război ale Marilor Puteri europene, în vara anului 1885, cu prilejul
inspecției anuale a Flotilei de către generalul A. Anghelescu, ministru
de Război, acesta a făcut o serie de propuneri pentru elaborarea unei
legi de organizare pe care a susținut-o în ședințele Consiliului de
Miniștri.
Noua „Lege pentru organizarea Flotilei și a serviciului
porturilor” a fost votată de către Corpurile Legiuitoare la 9 iunie 1886
și promulgată o săptămână mai târziu . În conținutul său, aceasta
stabilea misiunile ordonate și organizate de Comandamentul Flotilei, și
anume: cooperarea în operațiunile Armatei pentru apărarea țărmurilor
maritime și fluviale, exercitarea serviciului de poliție în porturile și
domeniile fluviale și maritime, a serviciilor ținând de căpităniile
porturilor, tribunalele maritime, școlile de pregătire a cadrelor de
marină, serviciul piloților și de salvare în caz de naufragiu .
Pe baza noii Legi s-a înființat Comandamentul Flotilei
de război care echivala cu un Comandament de Corp de Armată și avea în
subordine următoarele corpuri de servicii:
a. Depozitul Flotilei avea în compunere companiile pentru instrucția
recruților, toate navele dezarmate și în rezervă, depozitele de hărți și
instrumente de navigație, atelierele pentru îmbrăcăminte și echipament;
b. Diviziunea echipajelor care avea în subordine toate navele armate, în
afară de cele care se aflau în serviciul porturilor;
c. Școlile;
d. Inspectoratul general al navigației și porturilor cu căpităniile
porturilor și poliția navigației;
e. Arsenalul.
Inițial, Inspectoratul general al navigației și
porturilor, înființat în anul 1879, era subordonat direct Ministerului
de Externe, dar avea la comandă un ofițer superior detașat din cadrul
Comandamentului Flotilei de război. Prin noua Lege de organizare, acest
compartiment a trecut în subordinea Comandantului Flotilei care l-a
numit pe primul inspector general în persoana colonelului Vasile
Urseanu, până în anul 1906 când s-a revenit la formula anterioară.
În ceea ce privește Arsenalul Marinei, acesta a fost
înființat în anul 1864 la Brăila și a constat într-un mic atelier de
reparații. În anul 1867, a fost mutat la Galați, iar în 1870 s-a
transformat în stabiliment de construcții, pentru ca prin noua Lege să
fie numit la comandă un ofițer superior de marină în persoana
locotenent-colonelului Mihail Drăghicescu.
La 1 august 1886, prin reorganizarea Flotilei de război
și, implicit, a Comandamentului Flotilei, aceasta avea în serviciu activ
următoarele efective: 54 ofițeri, 44 funcționari civili (ingineri,
maiștri, meseriași) și 952 oameni de echipaj și trupă. Acest efectiv s-a
dovedit insuficient, motiv pentru care, în anul 1887, prin ordinul
ministrului de Război, au fost trecuți în Flotilă și încadrați la
Inspectoratul navigației și porturilor 300 de soldați ai Batalionului de
dorobanți din Dobrogea .
Tot pe baza legii adoptată în anul 1886, au fost
înlocuite pichetele de infanterie din punctele principale de pe litoral
cu trupe de marină, pentru ca în anul 1894 să se înființeze, pe lângă
cele trei companii de apărare existente la Sulina, Chilia și Galați,
încă două companii dislocate la Isaccea și Brăila.
Un an mai târziu, în 1887, Flotila a cunoscut o nouă
reorganizare, fiind compusă din:
a. Comandamentul Flotilei;
b. Depozitul, Diviziunea Echipajelor și Școlile;
c. Inspectoratul Porturilor și porturile;
d. Arsenalul.
Comandamentul Flotilei avea ca personal un general care
ocupa funcția de comandant al Flotilei, un maior încadrat pe funcția de
șef de Stat Major, un maior în funcția de șef al Serviciului Tehnic, un
locotenent în funcția de șef de birouri și șase ofițeri asimilați.
În cadrul Depozitului, Diviziunii Echipajelor și Școlii
erau încadrați un colonel, un maior, opt căpitani, doisprezece
locotenenți, șapte sublocotenenți, opt ofițeri asimilați, opt sute
gradați și soldați și cincizeci de elevi.
În cadrul Inspectoratului Porturilor erau încadrați un
colonel, un căpitan, un locotenent, trei sublocotenenți, un ofițer
asimilat, dintre care cinci căpitani de port clasa I și trei căpitani de
port clasa a II-a, precum și două sute de gradați și soldați.
O altă componentă a Flotilei, respectiv Arsenalul
Flotilei avea în componență un colonel încadrat pe funcția de director,
un căpitan ca subdirector, un locotenent, doi sublocotenenți, șapte
ofițeri asimilați și o sută optzeci trupă .
Reorganizarea Flotilei a continuat și în anii următori,
astfel încât, în anul 1889, în cadrul acesteia se aflau în serviciu
comandat doi colonei, un locotenent-colonel, trei maiori, paisprezece
căpitani, optsprezece locotenenți, nouăsprezece sublocotenenți, patru
mecanici clasa a III-a, un inginer-șef, un inginer clasa a II-a, doi
ingineri clasa a III-a, doi subingineri, cincizeci de elevi și 1.386
trupă .
În toată această perioadă, Flotila de Război, din 1898
Marina Militară, i-a avut la comandă pe locotenent-colonelul Ioan
Murgescu (ianuarie 1878 - aprilie 1879), locotenent-colonelul Nicolae
Dimitrescu-Maican (aprilie 1879 - august 1888), din nou colonelul Ioan
Murgescu (august 1888 - 1901), comandorul Emanoil Koslinski (1901 -
1909) și contraamiralul Eustațiu Sebastian .
Până în anul 1894, Marina a fost reprezentată în cadrul
Ministerului de Război printr-o secție care făcea parte din Direcția
Artilerie, unde era detașat un ofițer de marină cu gradul de căpitan. De
la această dată, Ministerul de Război a fost reorganizat, înființându-se
Direcții de arme. Ca urmare, Flotila de război era reprezentată printr-o
direcție separată, numită Direcția a 5-a Flotilă. În cadrul său au fost
constituite comisii de ofițeri pentru elaborarea de manuale și
regulamente, absolut necesare instruirii echipajelor. În urma unei
activități laborioase, au fost redactate „Manualul tunarului”,
„Regulamentul Școlii de aplicație a sublocotenenților”, „Regulamentul
tragerii de artilerie la bord”, „Instrucțiuni pentru întreținerea
mașinilor” și „Cartea de semnale pentru Marina Militară”.
În anul 1896, s-a promulgat „Legea pentru organizarea
Flotilei de Război” , imperios necesară datorită stadiului de dezvoltare
a acesteia care reclama o nouă structură organizatorică.
Ofițerii Diviziei de Mare
Potrivit noilor
reglementări, Comandamentului Flotilei de război i se subordonau
Divizia de Mare și Divizia de Dunăre, în conformitate cu misiunile
specifice de apărare a litoralului maritim, respectiv cursul
fluviului. Divizia de Mare avea în subordine următoarele bastimente:
crucișătorul „Elisabeta” armat cu tunuri de 150 mm, tunuri cu
tragere rapidă și tuburi lans-torpilă; bricul „Mircea” destinat
pregătirii de gabieri, timonieri și tunari; trei canoniere și trei
torpiloare, în timp ce Divizia de Dunăre avea în componență cinci
canoniere, o șalupă canonieră, două torpiloare, cinci șalupe
torpiloare, patru șalupe de poliție fluvială, trei pontoane
port-torpile de baraj și 18 nave de servitudine.
Traversând o perioadă de restrângere a fondurilor
destinate evoluției Marinei, prevederile acestei legi au fost
aplicate cu anumite deficiențe. Astfel, Depozitul echipajelor, a
cărui misiune era aceea de a forma personalul necesar armării
tuturor navelor, cât și de realizare de rezerve pentru completarea
golurilor care ar fi apărut, nu s-a dezvoltat suficient din lipsă de
cadre. Aceleași cauze au afectat și activitatea Apărării fixe și
mobile a porturilor care a rămas doar ca un compartiment nominal,
cât și ritmul creșterii efectivelor. Astfel, în anul 1900, întregul
personal al Marinei Militare era de 1.843 de oameni, ofițeri,
subofițeri și trupă , față de 1.883 de oameni câți număra Marina
Militară în anul ultimei reglementări.
Cu toate aceste neajunsuri, Marina Militară s-a
bucurat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, de un loc important în doctrina de apărare a României, motiv
pentru care, în această perioadă, Corpurile Legiuitoare, la
insistențele autorităților militare, au adoptat o serie de noi acte
normative menite să asigure o organizare optimă acestei arme. În
acest sens, la 28 mai 1898 a fost adoptată „Legea pentru organizarea
Marinei Militare”, modificată în anul 1906 cu amendamentele cerute
de evoluția de pe scena politică și militară a Europei.
Cazarma Țiglina, Galați. Sediul Comandamentului Marinei Militare din 31 martie 1901
Noua Lege înlocuia denumirea de
Flotilă de război, dată până atunci acestei arme, cu Marina Militară, mai
aproape de misiunea și menirea ei. În această nouă organizare intrau cele două
Mari Unități: Divizia de Mare cu reședința la Constanța și Divizia de Dunăre cu
baza la Galați, ambele puse sub comanda unui contraamiral cu funcția de
comandant al Marinei Militare, având în primă fază reședința la București, iar
din 1901 la Galați.
Divizia de Mare avea în componență Depozitul
echipajelor Marinei cu Școala de cadre și submecanici, Școala de aplicație a
sublocotenenților, Școala de torpile (apărarea mobilă), Apărarea porturilor
maritime, împreună cu trupele de apărare, precum și toate navele care erau
dislocate pentru misiuni specifice pe mare.
Divizia de Dunăre cuprindea în organigramă Arsenalul Marinei, Depozitul de
muniții și torpile de la Țiglina, Depozitul Marinei, Apărarea porturilor
fluviale, Școala de torpile (apărarea fixă) cu trupele de apărare din porturile
dunărene, precum și toate navele de Dunăre.
La începutul secolului al XX-lea, personalul din
subordinea Comandamentului Marinei Militare era format din ofițeri, inclusiv
corpul de medici, echipaje (marinari cuprinși în ierarhia gradelor inferioare,
mai exact timonieri, torpilori, tunari, fochiști, artificieri, etc.), precum și
personal civil alcătuit din ingineri, mecanici, piloți, timonieri și lucrători
în ateliere.
Astfel, în anul 1899 Marile Unități subordonate
Comandamentului Marinei Militare s-au reorganizat în Comandamentul Diviziei de
Mare cu sediul la Constanța și Comandamentul Diviziei de Dunăre cu sediul la
Galați, cu toate structurile subordonate în conformitate cu organizarea
stabilită prin Legea din 1898. La această dată, personalul Marinei Militare era
compus din doi contraamirali, doi comandori, trei căpitan-comandori, nouă
locotenent-comandori, nouăsprezece căpitani, optsprezece locotenenți, două zeci
și nouă de sublocotenenți, patru mecanici clasa I, patru mecanici clasa a II-a,
trei mecanici clasa a III-a, un inginer-șef, un inginer clasa I, treizeci și
cinci de elevi și 1.635 trupă .
Dificultățile financiare prin care a trecut și România
la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au obligat
guvernele de la București să ia măsuri pentru micșorarea bugetului alocat
Comandamentului Marinei Militare, fapt ce s-a răsfrânt asupra organizării
acestuia. Astfel, Divizia de Mare și Divizia de Dunăre, organizate ca Mari
Unități, au fost echivalate cu eșalonul de unitate, iar efectivele aflate în
serviciu comandat au fost micșorate.
Începutul secolului al XX-lea a adus cu sine o
intensificare a conflictelor dintre Marile Puteri care doreau împărțirea și
reîmpărțirea sferelor de influență. În aceste condiții, factorii decizionali de
la București au considerat că este necesară o nouă reorganizarea a Armatei
române și, în cadrul acesteia, a Marinei Militare, cu scopul de a asigura o mai
bună strategie defensivă în cazul unei iminente conflagrații.
În acest sens, prin Înalt Decret nr. 997 din anul 1901
a fost modificat articolul 2 din Decretul nr. 2.396 din ,,Legea de organizare a
Marinei Militare”, Comandamentul Marinei Militare mutându-se de la București la
Galați. Prin ,,Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii de organizare a
Marinei Militare”, s-a stabilit o nouă organigramă, care cuprindea:
a. Comandamentul Marinei Militare cu sediul la Galați;
b. Divizia de Dunăre cu reședința la Galați;
c. Depozitul Echipajelor cu comandamentul la Galați;
d. Divizia de Mare cu sediul la Constanța;
e. Depozitul de echipament cu Atelierul de confecții la Galați;
f. Arsenalul Marinei cu reședința la Galați;
g. Depozitul de muniții și torpile de la Galați.
Grup de ofițeri și soldați la bordul crucișătorului ,,Elisabeta’’.
În centru, contraamiralul Eustațiu Sebastian
Însă, chiar și așa, Comandamentul
Marinei Militare rămânea tributar unei organizări care nu corespundea, pe
deplin, standardelor la care au ajuns cele mai importante flote de război ale
lumii și nici misiunilor pe care această armă ar fi urmat să le execute în cazul
unei conflagrații de amploare.
Prin ,,Înaltul Decret nr. 4.225” din 3 octombrie 1912 a
intrat în vigoare „Regulamentul de aplicare a Legii de organizare a Marinei
Militare din 1898”. Acesta a înlocuit regulamentul din 1898, modificat prin
regulamentul din anul 1901, modificat la rândul său prin ,,Înaltul Decret nr.
1.795” din 1907. S-a trecut la reorganizarea acestei arme în tentativa de a o
aduce la nivelul flotelor de război din Europa. Prin acest act legislativ se
stabileau, cu mai multă acuratețe, rolul, locul și sarcinile Comandamentului
Marinei Militare în cadrul sistemului de apărare al țării. De asemenea, această
lege preciza cu claritate atribuțiile ce reveneau Comandamentului, unităților și
Marilor Unități, precum și a serviciilor din compunerea sa, făcea o clasificare
a navelor militare și poziția acestora în diferite situații și stabilea sistemul
de recrutate a personalului .
Forțele navale formau, prin acest act normativ, două
Mari Unități mobile, în timp ce depozitele și arsenalele erau considerate ca
formând unități fixe. Navele de luptă erau împărțite în escadre, diviziuni,
grupe, etc. în funcție de tipul lor și sarcinile pe care urmau să le primească.
În caz de război, Comandantul Marinei Militare putea lua comanda forțelor
întrunite de Mare și Dunăre sau a forței ale cărei operațiuni prezentau cea mai
mare importanță. De asemenea, se stabilea cu precizie faptul că bastimentele de
război aflate în subordinea Comandamentului Marinei Militare nu puteau fi
utilizate decât în vederea apărării și numai pentru necesitățile armatei.
Prin prevederile Legii de organizare din anul 1912,
Marina Militară cuprindea următoarele structuri de comandă și execuție:
a. Comandamentul Marinei Militare cu Serviciile de Stat Major, Artilerie,
Torpile și Electricitate, Tehnic Naval, de Mașini, Intendență, de Geniu, Sanitar
și comitetele tehnice de artilerie, torpile și electricitate, construcții navale
și mașini;
b. Divizia de Dunăre (Apărarea Fluvială) avea în subordine Forța Navală de
Dunăre formată din monitoare și vedete de Dunăre, Regiunea Dunării de Jos
formată din navele port-mine, Grupul torpiloarelor și Punctul Naval Sulina,
Regiunea Dunării de Sus alcătuită din Grupul canonierelor, Stațiunile T.F.S, și
Serviciul Transporturi format din ceamuri, remorchere, șlepuri și tancuri.
c. Divizia de Mare (Apărarea Maritimă) avea în subordine directă Forța Navală de
Mare cu crucișătorul „Elisabeta” și nava-școală „Mircea” ca principale
bastimente de război;
d. Școlile Marinei reprezentau o componentă importantă în cadrul Marinei
Militare și cuprindeau Școala Navală Superioară, Școala de Marină a Maiștrilor
Militari, Școala de Tragere, Școala de Hidrografie și Pilotaj, precum și Școlile
practice de specialități pentru ofițeri și trupă la bord;
e. Depozitele, care aveau în subordine Serviciul administrativ și Companiile de
echipaje;
f. Depozitele Generale ale Marinei în subordinea cărora intrau Serviciul
administrativ la Dunăre, Companiile de echipaje la Dunăre, Depozitele de muniții
la Dunăre și Mare, Depozitele chirurgicale și farmaceutice la Dunăre și Mare;
g. Arsenalul Marinei Militare.
Din punct de vedere al serviciului, bastimentele de
război din subordinea Comandamentului Marinei Militare erau clasificate astfel:
navele de luptă aveau ca destinație instruirea echipajelor în vederea
îndeplinirii misiunilor de luptă; navele școală pregăteau personalul de marină
în diferite specialități, în timp ce navele staționare erau detașate în
porturile maritime și fluviale și îndeplineau misiuni limitate de transport, de
studii hidrografice, precum și manevre de pilotaj.
Prin aceeași lege, navele de luptă erau clasificate și
în funcție de poziția navală, în nave armate, nave în rezervă și nave dezarmate.
Navele armate dispuneau de echipaj complet, stocul de
muniție stabilit și întregul material de navigație la bord. Navele în rezervă,
ținute în scop de odihnă, economii sau reparații mici trebuia să fie capabile să
îndeplinească misiunile încredințate în cel mult trei zile de la primirea
ordinului. Statutul navelor dezarmate era determinat fie de perioada de iernare,
de la închiderea navigației până la redeschiderea acesteia, fie de reparațiile
radicale sau scoaterea lor din serviciul activ.
Prin Legea din 1912, Comandamentul Marinei Militare a
primit o organizare care îi dădea funcționalitate și capacitatea de cooperare
între compartimente și servicii .
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea au fost stabilite noi măsuri pe linia pregătirii și
selecționării cadrelor și, în general, a întregului personal marinăresc. În
legătură cu recrutarea și înaintarea în grad au fost stabilite criterii
riguroase, la baza cărora stăteau atât experiența dobândită în condiții de
instruire la navă, cât și examenele de cunoștințe în urma absolvirii școlilor de
specialitate.
Printre măsurile luate în vederea unei mai bune
organizări a Marinei Militare, dar și pentru individualizarea acesteia față de
celelalte arme componente ale Armatei române, s-a numărat și introducerea noilor
denumiri ale gradelor militare de marină, după modelul celor mai avansate flote
de război din lume. Astfel, apare gradul de viceamiral, corespunzător gradului
de general de divizie, precum și gradul de contraamiral corespunzător gradului
de general de brigadă. De asemenea, au apărut gradele de locotenent-comandor
similar gradului de maior, căpitan-comandor similar gradului de
locotenent-colonel și comandor similar gradului de colonel .
Ofițerii proveneau, potrivit Legii din anul 1898,
precum și a reglementărilor ulterioare, din corpul subofițerilor care aveau trei
ani vechime, din care doi pe o navă armată și care puteau accede în corpul
ofițerilor în urma unui examen; din rândul elevilor care absolveau cursurile
unei școli navale; din rândurile elevilor care încheiau cursurile Școlii de
artilerie și geniu, secția marină și, nu în ultimul rând, din cadrul elevilor
care terminau orice școală de ofițeri și care nu aveau o vechime mai mare de un
an în serviciul activ în arma respectivă. Sublocotenenții proveniți din ultimele
două categorii, care timp de un an nu dovedeau că au aptitudinile cerute de
serviciul pe apă, erau mutați în armele din care proveneau .
În perioada cuprinsă între 1866-1914 s-au făcut primii
pași, e drept timizi, în constituirea unei Flotile de război, dar și a unui
Comandament al acesteia, care să satisfacă necesitățile de apărare ale României.
Inexistența unor șantiere navale în țară, precum și politica Marilor Puteri de a
nu permite României să-și organizeze o forță navală la Dunăre și la gurile
fluviului, au îngreunat procesul de constituire și dezvoltare a Marinei
Militare. Achiziționarea unor nave militare fluviale cu deplasament mic și cu
putere de foc redusă mențineau România ca țară fără mare importanță navală în
zonă, dar acest lucru a permis, totuși, formarea unor structuri specifice,
precum și instruirea unor viitori ofițeri de marină.
CONCLUZII
Activitatea plină de sacrificiu a ofițerilor a permis
întărirea capacităților navale militare românești care s-au înscris perfect
doctrinei militare a României de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. Buna pregătire profesională a ofițerilor români, deprinsă
în Școlile Navale din Occident, a fost pe deplin demonstrată în timpul
Războiului de Independență, atunci când Flotila românească s-a acoperit de
glorie, marinarii români contribuind la înfrângerea trupelor otomane și la
recunoașterea, în 1878, a Independenței de Stat de către Marile Puteri prin
Congresele de Pace de la San Stefano și Berlin. Conducerea Marinei a desfășurat
o activitate complexă de dotare cu nave și tehnică de luptă, de pregătire a
personalului, astfel încât țara noastră să poată să-și exercite suveranitatea pe
mare și fluviu.
