Index

CAPITOLUL 04

STATUL MAJOR AL MARINEI MILITARE DE LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL PÂNĂ ÎN 1930

,,Numai marina ne poate salva la Nistru, Mare și Dunăre,
protejând, împreună cu aviația, mișcările armatei de uscat”.
Comandorul Aurel Negulescu

     În preajma precipitării evenimentelor pe plan internațional, staff-ul forțelor navale ale României au purces la elaborarea unui program care urmărea să atingă obiectivele de ordin tactic în ceea ce privea îmbunătățirea capacității combative în câmpul conflictului cu desfășurare simetrică, amenințând să izbucnească în teatrele de operațiuni din Marea Mediterană, Bosfor, Dardanele și Marea Neagră, bazine adiacente spațiului geostrategic vital al României.
     n acest scop, s-au luat măsuri de îmbunătățire a pregătirii corpului de comandă și a echipajelor, începând cu anul 1914. Marele Stat Major a propus ca ofițerii de marină să urmeze ,,Școala de stat major a armatei de uscat”. Sub rezerva unor argumente specifice, Comandamentul Marinei nu a agreat ideea dar, în același an, au fost modificate programele de instrucție deoarece, în conformitate cu ordinele superioare, navele trebuia să fie menținute în regiunea Silistra și împrejurimi . Conducerea marinei a semnalat Ministerului de Război câteva aspecte, în varianta războiului împotriva Puterilor Centrale, referindu-se, în mod deosebit, la faptul că importul munițiilor de diferite calibre se făcuse, până la acea dată, tocmai din aceste țări, iar inamiciția lor determina sistarea acestor importuri, fapt ce însemna stocuri incomplete. De asemenea, lipsa materialului naval, la mare, crea multiple inconveniente. Exista și un precedent, încă din anul 1913, când navele Serviciului Maritim Român, companie de navigație a statului, au trebuit să fie retrase pe Dunăre pentru a nu fi atacate de flota bulgară .
     În același an, fatidic pentru Europa, Regele Carol I și familiile regale princiare primeau la Constanța vizita țarului Rusiei, venit cu yachtul imperial ,,Standard”, escortat de întreaga flotă rusă din Marea Neagră.

Ofițerii Diviziei de Mare la Galați, 1916.
În rândul întâi, al treilea din stânga, căpitanul Eugeniu Botez (Jean Bart)
lângă contraamiralul Eustațiu Sebastian, comandantul Marinei Militare (1909-1917)

     La începutul războiului, organizarea Marinei Militare era următoarea: Comandamentul Marinei Militare sub ordinele contraamiralului Eustațiu Sebastian, comandantul inspector general al marinei, depozitele generale de la Galați și atelierele de mine și torpile; tot la Galați exista un arsenal de reparații și întreținere. Comandamentul marinei avea toate serviciile unui corp de armată și un serviciu al transporturilor pe apă. În subordinea sa intrau Divizia de Dunăre, ca unitate pur tactică, fără administrație, care era compusă din patru monitoare, opt vedete torpiloare ușoare de fluviu, câteva vase accesorii și un serviciu de mine și torpile, și Divizia de Mare cu sediul la Constanța, care avea un singur crucișător, și anume ,,Elisabeta”, navă deja învechită .
     În Ministerul de Război exista un ,,Directorat Pentru Marină” care se ocupa cu probleme de asigurarea materială și ,,Serviciul Marinei” în Marele Stat Major, având ca principală activitate organizarea și rezolvarea problemelor tactico-strategice. Marina era reprezentată, la București, de contraamiralul Constantin Bălescu, în calitate de director superior al marinei și subșef de stat major general pentru marină în Marele Stat Major.
     În timp de război, comanda efectivă revenea comandantului Marinei Militare, iar directorul superior pentru marină trecea la Marele Cartier General.

Ofițeri din Marele Cartier General, 1916. Ultimul din dreapta, contraamiralul Eustațiu Sebastian

     În primul an de război, 1916-1917, comandamentul marinei își avea sediul la Galați. Acestuia îi erau subordonate direct : serviciul transporturilor, apărarea maritimă a Sectorului Sulina, apărarea podului de la Cernavodă-Fetești, depozitele generale de la Galați, Arsenalul marinei, Șantierul Fernic și Corpul de aviație, care au acționat, astfel, în virtutea ordinelor emanate de la Comandamentul Marinei .
     La 15 august 1916, contraamiralul Eustațiu Sebastian, aflându-se în fruntea acestei structuri, emitea Ordinul de Zi nr. 3 către unități, prin care cerea marinarilor să fie la înălțimea momentului: Marinari, suntem în război cu Austro-Ungaria. Să avem ochiul deschis și brațul gata să lovim tot ce ne stă în cale, pentru dezrobirea fraților noștri. Aștept de la marinarii noștri fapte mari și înălțătoare. Acest război pe viață și pe moarte să arate țării rostul marinei de război și faptele sale să rămână pe veci înscrise în istoria țării. Să trăiască întregul neam românesc .
     Odată cu schimbările care au fost operate în corpul de comandă al armatei, la 9 ianuarie 1917, contraamiralul Eustațiu Sebastian a fost numit director superior în cadrul Direcției marinei din Ministerul de război , și înlocuit la conducerea Marinei Militare cu contraamiralul Constantin Bălescu. În condițiile demobilizării marinarilor din Flota de operațiuni pe Dunăre, ministrul de Război a aprobat cererea sa în legătură cu întoarcerea în țară a echipajelor navelor comerciale românești, închiriate Flotei Ruse pe perioada războiului, care se aflau la Sevastopol.
     Activitatea Marinei Române în acest război nu s-a încheiat, însă, o dată cu demobilizarea echipajelor. Astfel, în octombrie 1918, fiind decretată a doua mobilizare, la ordinul conducerii marinei, navele au îndeplinit misiuni de capturare a materialului naval german și de alungare a echipajelor inamice.
     Contraamiralul Bălescu C. a fost însărcinat cu comanda Marinei militare de la începutul campaniei, - aprecia șeful Marelui Stat Major, generalul de corp de armată Constantin Prezan – cum însă marina noastră a fost pusă, până acum în urmă, sub ordinea rusă, contraamiralul a îndeplinit mai mult o funcție de inspector al Marinei, stând la Marele Cartier General, serviciu de care s-a achitat prea bine. A fost delegat de Marele Cartier General în comisia de armistițiu, în ce privește chestiunile de apă, însărcinare de care s-a achitat în mod cât se poate de bine.

Viceamiralul Constantin Bălescu (1929), comandant al Marinei Militare între anii 1917-1920

     După război, avându-se în vedere necesitatea de a se fixa compunerea organică a unităților pe baza experienței dobândite în timpul primului război mondial și ca urmare a intrării în serviciu a unor noi nave, în anul 1920 a fost promulgat decretul care stabilea ordinea de bătaie a comandamentelor superioare și a serviciilor Marinei Militare Române . Astfel, prin ,,Înaltul Decret Regal” nr. 2256 bis din 15 mai publicat în Monitorul Oficial nr. 60 din 18 iunie 1920, pe baza propunerilor Inspectoratului Marinei cuprinse în proiectul de ordine de bătaie, în anul bugetar 1920-1921, Marina Militară era compusă din: Comandamentul Marinei conform articolului I, la articolul II fiind statuat ca stând sub ordinele directe ale Ministerului de Război, apoi Direcția Marinei cu următoarele unități: Arsenalul Marinei, Școlile marinei, Școala specială a ofițerilor de marină și Institutul maritim. De asemenea, aici erau încadrați și toți ofițerii de marină aflați în străinătate la studii, misiuni, precum și toți ofițerii care aveau diferite însărcinări în afara Comandamentului Marinei.
     Comandamentul Marinei structură bine închegată, cu rol de comandă și planificare, avea în subordine cele două divizii pe care erau structurate forțele combatante în funcție de specificul arealului în care funcționau. La litoral, Comandamentul Marinei avea în subordine Divizia de Mare, iar la fluviu funcționa Divizia de Dunăre. Prima dintre ele era compusă din Diviziunea contratorpiloare, Diviziunea canonierelor de dragaj , Grupul de vedete antisubmarin, iar pe lacul Siutghiol avea în administrare Escadrila de hidroplane. De asemenea, aceasta mai gestiona și activitatea Depozitelor Diviziei de Mare, unitate distinctă ce asigura logistica tuturor forțelor combatante românești de la Marea Neagră. Cealaltă componentă administrativă a Comandamentului Marinei, corespunzând principalului curs hidrografic navigant de interior, era Divizia de Dunăre. Principalele unități combative, și anume monitoarele și vedetele blindate, erau comasate sub comanda Escadrei de Dunăre, celelalte unități armate fiind administrate prin intermediul unei Escadrile de șlepuri armate. Tot în același an, Componenta fixă, adică Apărările Regionale, precum Șantierul Naval de la Galați și Nava Spital erau, de asemenea, în administrarea acestei mari unități teritoriale ale Comandamentului. Divizia de Dunăre dispunea, după modelul Diviziei de Mare, de o unitate distinctă pentru suport logistic, care conținea Depozitele Diviziei de Dunăre.
     Alături de Divizia de Mare și Divizia de Dunăre, tot în organigrama Comandamentului Marinei se aflau și Serviciul Transporturilor Marinei, Serviciul de Pilotaj și Hidrografie, Punctul Naval Sulina și Stațiunile T.F.S. ale Marinei.
     La articolul III se amintea, pentru prima dată într-un document oficial de după război, componența și funcțiunile noului organ ce se îngrijea de treburile marinei în armată, și anume Comitetul Consultativ al Marinei. Conform documentului amintit, acesta avea ca președinte pe comandantul marinei apoi, ca membrii, pe comandanții Diviziilor de Dunăre și Mare, șeful Statului Major al Marinei, Directorul Arsenalului de Marină, ofițerul de marină cel mai vechi de la Marele Stat Major și directorul Marinei din Ministerul de Război. Directorul Marinei îndeplinea și funcția de secretar al comitetului.

Ofițeri din Ministerul de Război, 1921

     Un an mai târziu, la 23 martie 1921, se emitea Ordinul nr. 14243 prin care Ministerul de Război de la acea vreme făcea cunoscută, prin organul său ce se ocupa cu treburile ce priveau domeniul naval, și anume Direcția Marinei, noua organizare administrativă, ordonată după șapte unități administrative. Acestea cuprindeau, pe lângă cele două mari unități ale sale, Forța Navală Fluvială și Forța Navală Maritimă, câte o Bază Navală pentru fiecare domeniu sau areal, Apărarea Fixă Navală (constituind prima unitate de apărare a litoralului unei ape românești prin organe de apărare fixe subordonate și administrate efectiv de Marină, din punct de vedere logistic fiind arondate Arsenalul Marinei) și Școlile Marinei .
     Cu doar doisprezece zile mai devreme, pe 11 martie 1921, fusese semnat Decretul nr. 835, ulterior completat cu Decizia Ministerială nr. 317 din 8 aprilie 1921, prin care cele două divizii, cea de Mare și cea de Dunăre, care se aflau direct în subordinea Comandamentului Marinei, cu un an în urmă, acum erau trecute în subordinea nou creatului Inspectorat Tehnic al Marinei. Acesta își avea reședința la București și avea atribuții de conducere și de administrație, întocmai vechii structuri. Fiecare comandament de divizie avea sub conducerea sa comandamente de forțe navale cu atribuții de conducere și Corpul Apărării Fixe, cu atribuții de conducere și administrație .
     Pentru rezolvarea problemelor marinei, la 1 noiembrie 1921, principele Carol a fost numit inspector general al Marinei. În Memoriul asupra stării de lucruri în marina de război între 1 noiembrie – 1 aprilie 1923, principele Carol arăta că existau două tabere în marină – una condusă de contraamiralii Niculescu-Rizea (care ocupa funcția de comandant al marinei la data respectivă – n.a.) și Gavrilescu, și cealaltă condusă de (viitorul comandant al marinei între 1924-1934, - n.a.), contraamiralul Scodrea . Cauza neînțelegerilor pare să fi fost lipsa de fonduri și fuga după funcții . Dar, nici prezența, în fruntea Inspectoratului General al Marinei, a moștenitorului tronului, principele Carol, nu a rezolvat situația existentă în marină, astfel că ,în aprilie 1922, o altă comisie a Ministerului Apărării, formată din trei generali, a fost trimisă în anchetă în unitățile marinei. Din contra, prezența principelui Carol și unele măsuri luate de el, cum a fost aducerea a doi ofițeri englezi, căpitan-comandor Thompson – puntist și căpitan Gray – pentru mașini, au accentuat, și mai mult, contradicțiile existente între cei din fruntea marinei . Cu toate acestea, procesele verbale ale Comitetului Consultativ al Marinei erau semnate de contraamiralul C. Niculescu-Rizea ca președinte, contraamiralul Vasile Scodrea, comandorul V. Pantazzi, comandorul Frunzianescu și comandorul Negru ca membri principali.

Festivitate militară la București, 1925.
În rândul al treilea, viceamiralul Vasile Scodrea, comandantul Marinei Militare (1925-1934)

     Un pas în plus în modernizarea și eficientizarea structurilor de conducere ale marinei a fost făcut în 1924, când, prin Decretul nr. 302 din 2 ianuarie a luat ființă Inspectoratul General al Marinei. Față de Inspectoratul Tehnic al Marinei, acesta se ocupa și de pregătirea și dotarea unităților din marină, având autoritatea și drepturile unui inspectorat de armată. Inspectoratul General al Marinei avea dreptul de a participa la dezbaterile Consiliului superior al armatei, cu vot deliberativ, la ședințele în care se discutau probleme legate de organizarea armatei, apărarea țării și înaintarea în grad a ofițerilor din arma respectivă .
     În anul 1925, comanda marinei a primit-o contraamiralul Vasile Scodrea care, astfel, prin Înaltul Decret Regal nr. 3024, publicat în Monitorul Oficial, nr. 243/1925, devenea comandant inspector tehnic și director superior al Marinei. Astfel, la 7 noiembrie 1925, Vasile Scodrea părăsea Constanța pentru a lua în primire, la București, noul post. În notarea pe care i-a întocmit-o, după un an de activitate la comanda Marinei, ministrul de Război scria: Îndeplinește în prea bune condiții funcția de inspector general al Marinei și pune mult interes și zel în propășirea armei sale. În vara anului 1926, când bricul ,,Mircea” a revenit la Constanța din primul său voiaj efectuat după 23 de ani, pe durata căruia parcursese 4.235 de mile marine, comandantul marinei, Vasile Scodrea se afla între membrii delegației conduse de însuși ministrul de Război, generalul Ludovic Mircescu, care a întâmpinat bricul și echipajul condus de comandorul Constantin Pogonat. În notarea întocmită pe anul 1927, generalul Angelescu arăta: Conduce marina cu multă competență.

General de divizie adjutant Paul Angelescu, ministru de Război (1928)

     Cinci ani mai târziu prin articolul 107 al ,,Legii de organizare a ministerelor“ promulgată la 2 august 1929, comanda Marinei primea atribuțiile unui inspectorat general de armată. Prin aceeași lege citată, se făcea cunoscută noua organizare a Marinei, care astfel, pe lângă Inspectoratul General și Direcția Marinei avea în organigramă Comitetul Consultativ al Marinei, unitățile navale, Comandamentul Școlilor cu Școlile Militare și Speciale de Ofițeri și cu Școlile de Specialități, Centrul de Instrucție, acestea două ca și organe de instrucție și pregătire și, în final, pe linie de logistică, Stabilimentele și Depozitele. În general, cadrul organizatoric, în continuă perfecționare, a devenit mai operativ, asigurând actului de decizie mobilitate și capacitate de reacție la schimbările frecvente ale situației militare care priveau direct sau indirect apărarea României .
     După zece ani de când Comandamentul Marinei devenise Inspectorat Tehnic, prin ,,Legea pentru organizarea Armatei’’, promulgată la 30 aprilie 1930, se reintroducea această denumire, Comandamentul Marinei devenind un organ de sine stătător, abilitat cu exercitarea prerogativelor conducerii Marinei Militare.
     În ceea ce privește problema dotării marinei cu nave moderne, această perioadă, în special cea în care comanda marinei a avut-o viceamiralul Scodrea , se poate spune că a fost una dintre cele mai fertile din istoria marinei militare. Este perioada în care s-au alocat de către guvern, mai ales cât acesta a fost condus de mareșalul Averescu, fonduri substanțiale în vederea dotării marinei. Acum au fost contractate, în Italia, cele două contratorpiloare tip ,,R”, prima navă bază pentru submarine și primul submarin. De asemenea, în această perioadă, tot viceamiralul Vasile Scodrea a făcut toate demersurile necesare creării unei baze navale maritime, atât de necesară marinei militare, însoțindu-l chiar, pe amiralul englez Henderson în prospecțiunile de la Tașaul .

CONCLUZII

     Având în vedere stadiul de pregătire, în continuă dezvoltare, ale cadrelor din structurile combatante ale marinei române în prima parte a secolului al XX-lea precum și nivelul tactico-operativ sub aspectul forței de lovire de care dispunea Marina prin efectivele sale, ofițerilor superiori din conducerea Forțelor Navale le-a revenit o mare parte din responsabilitatea ducerii la îndeplinire a principalelor obiective pe perioada operațiilor din primul război mondial în care au fost implicate unitățile de luptă ale forțelor navale române. Modificările survenite la nivelul organigramei superioare a conducerii marinei au avut ca scop sistematizarea colaborării în plan vertical și orizontal pe linie de transmitere a informațiilor ce se constituiau în corpul motrice al obiectivelor majore de atins spre propășirea marinei ca armă de elită în cadrul armatei naționale, în contextul internațional dintre cele două războaie mondiale. Cu toate că au fost înregistrate evenimente ce pot trece ușor ca acțiuni pe eșichierul politic al vremurilor tulburi specifice mișcărilor sociale și politice ce s-au înregistrat în întreaga Europă spre finele anilor ’20, evenimente ce au interferat, în mai multe cazuri, cu figuri de seamă din conducerea Marinei, în ansamblu, s-a reușit a se păstra o unitate caracteristică în cadrul acestei arme, precum și un drum curat și fără abateri morale majore, în scopul atingerii obiectivelor de prim rang ce au fost trasate în efervescența noii ordini ce se instaura la sfârșitul primei conflagrații mondiale.