Ioan Georgescu (n. 1891, București-d. 1977, București) s-a distins ca demn comandant al Marinei Regale Române în anii celui de-al doilea Război Mondial. A evoluat pe treptele carierei militare, de la gradul de sublocotenent (1910), primit la absolvirea Școlii Navale din Fiume, până la gradul de viceamiral (1944). A preluat funcția de comandant al Marinei în anul 1942, având gradul de contraamiral (deținut din 1941).

Ioan Georgescu a urmat cursurile Școlii Navale din Fiume pe care a absolvit-o la 6 iunie 1910. Repartizat la Grupul vaselor port-mine din cadrul Diviziei de Dunăre, s-a făcut remarcat încă din primii ani de activitate. În anul 1913, comandantul Diviziei de Dunăre, comandorul Dem. Poenaru îl considera Ofițer eminent din toate punctele de vedere.
Împreună cu ceilalți marinari din Grupul vaselor port-mine, a participat la campania anului 1913, pentru merite deosebite fiind decorat cu Medalia "Avântul Țării".
La începutul Războiului pentru Reîntregirea Țării a comandat canoniera "Siretul", iar din 25 august 1916, până la sfârșitul războiului, a comandat vedeta fluvială "Maior Gheorghe Sonțu".
După război, datorită meritelor sale deosebite, a fost distins cu Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa a II-a, cu spade, cu "Coroana României" în grad de ofițer și "Crucea comemorativă 1916/1918", Medalia "Victoria".
La sfârșitul campaniei militare a fost mutat la Inspectoratul General al Marinei.
În această calitate, a fost trimis ca ofițer de legătură la Sevastopol pe lângă Comisia "Nautische Teknische" a Puterilor Centrale, având misiunea să trateze pe lângă această comisie problema reintegrării navelor românești de pasageri care aparțineau S.M.R., nave care fuseseră armate și folosite drept crucișătoare în Flota rusă și intraseră sub stăpânirea germanilor. Ioan Georgescu a acționat cu energie pentru realizarea misiunii, Grație perseverenței sale, tactului inteligent prin care și-a câștigat stima amiralului german-prezident al Comisiei a obținut complet câștig de cauză; la dizolvarea Comisiei a fost autorizat să plece cu întreaga Diviziune românească ce se afla la Sevastopol și a intrat cu bine în Sulina. În încheierea notei, comandantul Marinei considera că Este unul dintre elementele de elită printre tinerii ofițeri superiori.
La 6 noiembrie 1918 a fost numit comandant militar al portului Giurgiu.
La 29 ianuarie 1919 i s-a încredințat comanda Diviziei ușoare de Dunăre, adică a Grupului de canoniere tip "Oltul", de unde, la 1 mai 1919, a fost mutat la C. M. M., ca șef de birou la Serviciul Transporturi.
După un an, a fost numit profesor la Școlile Marinei, unde a desfășurat o activitate notabilă, fiind numit director de studii. Comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu estima că "va deveni un ofițer de elită. Merită a înainta", iar contraamiralul Niculescu-Rizea, comandantul Marinei în 1921, l-a propus pentru a fi înaintat la excepțional.
Între anii 1921-1923 a fost detașat de câteva ori la Ministerul Afacerilor Străine.
Între 1 aprilie-1 octombrie 1924 a fost detașat la Divizia de Mare, la comanda torpilorului "Viforul", cu care a efectuat ieșiri în mare împreună cu distrugătoarele de tip "M" și cu celelalte torpiloare.
Prin Î.D.R. nr. 1036/1925, începând cu 1 aprilie, a fost numit comandantul canonierei "Căpitan Dumitrescu", nava fiind la dispoziția Școlii Navale, comandant superior al acestei canoniere fiind însuși comandantul Școlii, comandorul Petre Bărbuneanu. La 15 noiembrie 1925 a fost mutat, conform Î.D.R. nr. 3218/1925, în Direcția Marinei din Inspectoratul Marinei.
La 1 aprilie 1931 a preluat comanda Grupului de Distrugătoare și a distrugătorului "Regele Ferdinand". Prin O. Z. pe Divizia de Mare nr. 384 din 6 iulie 1931, a fost mutat la comanda distrugătorului "Mărășești". Pe timpul verii a condus mai multe aplicații, ieșiri în larg ale distrugătoarelor "M", executând trageri cu armamentul de artilerie, teme de urmărire a submarinelor și lansări de bombe antisubmarin. În ziua de 29 septembrie a avut loc o manevră deosebită în cooperare cu Hidroaviația, pentru a descoperi un convoi inamic reprezentat de canoniera "Căpitan Dumitrescu". La începutul lunii octombrie distrugătoarele "M" au executat ședințe de trageri de calibru, iar noaptea au experimentat trageri cu obuze luminoase "Bo fors" și ședințe de tir de noapte.
După dezarmarea navelor, la 15 octombrie, "Mărășești", împreună cu canoniera "Cpt. Dumitrescu" și torpilorul "Zborul", au rămas singurele nave armate.
Între 9-11 martie 1932 i s-a încredințat misiunea să conducă printre sloiuri, la Sulina, localitate izolată din cauza înghețului, nava-bază "Constanța", care transporta alimente și combustibil pentru sinistrați.
Conform Ordinii de bătaie de la 1 aprilie 1932, a Diviziei de Mare, a preluat comanda Serviciului de Artilerie, Torpile și Electricitate, până la 4 iulie ducând prin cumul și funcția de comandant al distrugătorului tip "M". În noua Ordine de bătaie, de la 1 octombrie 1932, a deținut funcția de șef de Stat Major la Divizia de Mare, dar după numai două luni și jumătate a fost admis la Școala Navală de Război din Paris, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 22 decembrie 1932-22 decembrie 1933.
Pe brevetul de ofițer Stat Major eliberat de Ministerul Marinei Franceze la 14 decembrie 1933, se află mențiunea elogioasă a ministrului Marinei Naționale, viceamiralul Darban, trimisă și Ministerului Apărării Naționale: transmitem felicitări acestui ofițer pentru maniera participării strălucitoare prin care a trecut examenele Școlii de Război Navale Franceze.
În notarea întocmită în anul 1934 contraamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, îl califica drept un ofițer de mare valoare, cu o frumoasă pregătire tehnică și profesională.
La revenirea în țară a fost repartizat la Inspectoratul General al Marinei, iar la 1 ianuarie 1934, a fost avansat la excepțional la gradul de comandor.
Începând cu 1 aprilie 1934 a fost încadrat în Marele Stat Major, unde și-a desăvârșit pregătirea ca ofițer de stat major.
Între 28 septembrie-28 noiembrie 1934 a efectuat un stagiu în cadrul Marinei Militare Iugoslave. Datorită calităților deosebite și pregătirii sale profesionale, în anul 1936 a fost propus de către șeful Marelui Stat Major pentru a urma cursul de comandanți de armă.
Conform Î.D.R. nr. 1446 din 22 martie 1937 a fost mutat la Divizia de Dunăre, în cadrul Depozitelor de Materiale și Echipaje. De la 1 aprilie 1937 i s-a încredințat comanda Escadrei de Monitoare, funcție în care a fost calificat de comandantul Diviziei de Dunăre drept Un ofițer superior de mare valoare, iar de ministrul subsecretar de stat pentru Marină, generalul adjutant Paul Teodorescu, ca un marinar de elită. Merită a fi înaintat la gradul de contraamiral. În anul următor, a condus Escadra de Monitoare în cadrul manevrelor regale desfășurate pe Dunărea Maritimă, comandantul Corpului 4 Armată apreciind că "posedă mult spirit ofensiv în executarea operațiunilor".
Conform Î.D.R. nr. 3269/1938, începând cu 1 octombrie 1938, a fost mutat la C.M.R., în funcția de șef de Stat Major al Marinei.
Prin Î.D.R. nr. 2124/1940, la 10 iulie 1940, a preluat comanda Școlilor Marinei, iar prin Ordinul M.A.M. nr. 125/18 iulie 1940, a fost numit comandantul Forțelor Navale Maritime.
Prin Î.D.R. nr. 1179/1941, la 28 aprilie 1941, a fost numit comandantul Diviziei de Mare, iar prin Î.D.R. 1277/1941, la 10 mai 1941, a fost avansat la excepțional la gradul de contraamiral.
Prin Î.D.R. nr. 3412 din 16 decembrie 1941 a fost numit comandantul Marinei și șef al Statului Major al Marinei, ducând prin cumul funcția de comandant al Marinei, până în iunie 1942, când viceamiralul Eugeniu Roșca a ieșit la pensie, acesta recomandându-l: Ofițer de mare valoare. Foarte bine pregătit din toate punctele de vedere spre a i se încredința comanda Marinei.
Referindu-se la perioada în care a condus Marina Militară, ministrul subsecretar de stat în S.S.M., viceamiralul Nicolae Păiș scria: Frumos spirit de analiză și cu o profundă judecată, a condus cu deosebită măiestrie Marina". De asemenea, șeful M. C. G., generalul de corp de armată Ilie Șteflea a notat despre ofițer: a condus prin directive, instrucțiuni și contact personal activitatea atât de importantă pentru ducerea războiului a Marinei noastre… A dovedit multă putere de muncă, multă energie și foarte multă pricepere, eminent ofițer de Stat Major.
Prin D.M. nr. 387 din 23 ianuarie 1944, C. M. M. s-a transformat în Statul Major Marină, contraamiralul Ioan Georgescu fiind numit șeful acestuia.
Prin Î.D.R. nr. 1001/1944, la 10 mai 1944, a fost avansat la gradul de viceamiral, generalul de corp de armată Nicolae Șova apreciindu-l: A fost șef Stat Major Marină, funcție creată prin noua lege de organizare a Ministerului de Război. I s-a părut la început o scădere față de ceea ce fusese până aici - comandant al Marinei. Fiind însă un ofițer ambițios, a ajuns în cele din urmă să se identifice cu această funcție.
Prin Î.D.R. nr. 1620 din 23 august 1944, a fost numit ministru subsecretar de stat pentru Marină.
La sfârșitul lunii august 1944 în timp ce se îndrepta dinspre București către Periș, a fost rănit de către trupele germane în retragere.
Prin Î.D.R. nr. 184/1945, la 27 martie 1945, a fost trecut din oficiu în rezervă, iar prin O. G. nr. 137/1945 și O. Z. nr. 615/1945, la 12 decembrie 1945, a fost vărsat Centrului Teritorial București.
De-a lungul carierei sale a fost decorat cu o serie de ordine și medalii românești și străine, printre care Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, Ordinul "Steaua României" în grad de comandor în 1940, Medalia "Peleș", Medalia "Virtutea Maritimă" clasele a II-a și a III-a navigant ș. a.
În perioada 6 mai 1950-6 iulie 1955 a fost reținut de organele Ministerului de Interne ca fost demnitar al regimului Antonescu, fără a fi însă judecat sau condamnat.